Notă
Pe numele său anagrafic Giuseppe Mario Zeichen, poetul dispărut dintre noi în vara acestui an e una dintre figurile marcante ale liricii italiene din ultima jumătate de veac. Născut în Istria ocupată de Tito, s-a mutat la Parma, apoi la Roma, publicând romane şi volume de poezii sub semnul neoavangardei activă în anii 60-70.
Ceea ce pare surprinzător în biografia sa este vocaţia unei boeme asimilabile unui model trubaduresc, înrucât câteva decenii a trăit într-o baracă de pe malurile romane ale Tibrului, de unde a şi fost luat de prieteni, în iunie trecut, după un accident vascular, dus la spital unde a şi murit scurt timp după aceea.
A spune că prin versurile sale cu rezonanţă de revoltat social se numără printre preferaţii mei mi se pare doar o chestiune de gust. Chiar dacă a nu se uita că, prezent în toate istoriile şi antologiile literare de prestigiu din ultimele decenii, el ocupă un loc privilegiat în cadrul generaţiei sale.
Cele două poeme pe care le propun cititorilor acestei rubrici sunt printre ultimele scrise de autor în zilele de grea suferinţă fizică şi nu numai. Cea de-a doua pare chiar un fel de manifest anti-spread, adică un refuz al modelului de societate în care trăim în Europa de azi. (G.P.).
Două poeme
Se spune că poezia
Se spune că poezia
e lipsită de adevăratul elan,
că nu mai ştie să fascineze
întrucât nu mai e atât de susţinută
de măreţii îngeri înaripaţi.
Ce să facem? E o lume
de poeţi atei ce zboară
de preferinţă în avion.
Spread-ul talentului
Sufletele frumoase ostile pactului dintre Cercetare şi industrie
invocă Cercetarea pură, mai curând universitară,
şi cuvântul acesta prea răspândit s-a pierdut, risipit.
Pe tronul lui a pătruns noul cuvânt: Creşterea!
Şi dogma supraproducţiei nevândute a decăzut.
Strategii răului ne tot îmbracă cu ţesuturi
de preferinţă sintetice şi chiar toxice,
ne umflă de obezitate cu mâncăruri nocive.
Şi noi, care proşti nu suntem, nu prea mai consumăm.
Şi mergem la culcare fără cina de tot rahatul.
