- Citeşte mai mult
E demn de semnalat ridicolul generat, la noi, de paradoxul cu adevărat schismatic: cei mai înverşunaţi anti-comunişti, auto-desemnaţi la o dreaptă pretins liberală, sunt fie foşti-comunişti cu identitate precisă, sub semnătură, fie odrasle-beizadele ale unor vechi şi cunoscuţi nomenclaturişti.
În Europa occidentală, în numele căreia bravii noştri „revizionişti”, în tradiţia stalinist-o troţchistă, protestează, se agită şi îşi subsumează elanurile „ideologice”, există numeroşi gânditori, politicieni chiar, cu un prestigiu şi o audienţă indubitabile, care nu-şi reneagă poziţiile, marxiste îndeobşte, şi, prin urmare, nici critica lor, deseori radicală, contra formelor de alienare pe care capitalismul continuă să le inducă sub alte, noi măşti.
Îmi pare inutil să relev, ca pe un detaliu nelipsit de semnificaţii mult mai profunde, inclusiv psihologice, faptul că unii dintre „elitişti” dâmboviţeni de vază (Liiceanu ori Patapievici, spre exemplu) sub-înscriu, în termeni axiomatici cu gust de cod penal, nazism şi comunism, ocultând, metodic ori doar victime ale unui subconştient hazliu, propria lor „bibliografie” formativă. Căci nume precum Derrida, Foucault, Deleuze – ca să nu mai vorbim de clasici precum Camus, Sartre ori de ex-tinerii filosofi parizieni ai anilor şaizeci – nu doar că le-au fost, într-un trecut pe care şi-l post-califică anti-comunist fără nicio probă verificabilă (nici măcar cele din dosarele fostei Securităţi), dar continuă să-i frecventeze dincolo de orice sentiment pudorifer.
Ştiu că risc – iarăşi – să fiu acuzat (mai mult, înjurat, fiindcă libertatea virtuală, deloc …marxistă, e slobozit şi „fiara”, agresivă şi analfabetă, dându-i un insalubru drept la …cuvânt!) că aş fi …nostalgic. Într-un cuvânt, comunist. Şi mai că mi-aş asuma respectivul risc, până la capăt, dacă aş percepe, oricât de firav, că, dincolo de lozincă, în dreptul acestui cuvânt, s-ar ascunde, la nivelul discursului public de la noi, fie şi un grăunte de efort de a-i conferi o calificare cât de cât de conţinut. Ei bine, în România au existat, înscrişi, posesori de carnete roşii, cca patru milioane de indivizi, de toate felurile, genurile, categoriile etc., de la săracul satului şi muncitorul deseori improvizat din anii 50, până la cercetători, scriitori, artişti de marcă, sportivi de performanţă ş.a.m.d. Cauzalitatea şi cazualitatea, într-un cuvânt, circumstanţele existenţiale şi istorice, evocate şi invocate doar, n-au fost încă supuse nici măcar unor minime tentative de analiză. Cum să delimitezi, spre exemplu, un cercetător cu adevărat performant comunist, în baza unui carnet, de un altul, egal performant, dar lipsit de o astfel de …posesie. Cum tragi linie între Marin Preda comunist, ca înscris, şi acelaşi Marin Preda, „urmărit”, suspectat …anticomunist. Şi, paradoxal, fără să se fi …înscris, dacă e îngăduit acest joc, într-o mişcare, front, linie etc. … anticomunistă?
Cunosc cazuri – îndeosebi din lumea scriitoricească – încă şi mai intrigante: revoltătoare, în punctul lor de impact la nivelul psihologiei individuale şi la cel al celei aşa-zise „elite”. Tineri spre maturitatea vieţii care, nu fără eforturi şi nu fără aranjamente dintre cele mai amendabile, au reuşit să-şi ia carnetul roşu cu o lună ori două înainte de căderea regimului ceauşist. Cum aş putea să nu mă revolt când le citesc, acum, după mai bine de două decenii, nu regrete, nici măcar nişte disocieri, la urma urmei justificatoare şi justificative, în toată regula, ci veritabile anateme, denunţuri de ultraj, la adresa celorlalţi, mereu alţii şi mereu cei care au preferat să nu urce în bărcile decorate cu sloganuri anti-comuniste.
