Rast: La nouă ani după potop

0
253

Îmbătrânită vizibil, vara asta fierbinte nu vrea parcă să iese din decor, nici la Rast, deşi ieri stropi firavi de ploaie amăgeau aşteptările deşarte. Să te învecinezi Dunării şi să se usuce totul de secetă, poate părea un paradox, deşi nu este altceva decât o mostră de proastă chibzuială a lucrurilor. Puii de berze din cuiburile răzleţe, cocoţate pe stâlpi de iluminat, bine împiciorogaţi, se pregătesc deja de primele încercări ale zborului temerar, vestind discret că nu mai au de gând să mai zăbovească acolo unde au crescut. Poate vor reveni, ca adulţi, anul viitor, aşa cum oamenii Rastului, alungaţi în urmă cu nouă ani de viitura Dunării, din vatra străbună, şi-au dobândit alte întemeieri, şi în Rastul Nou, construit în câmp deschis, fără a se dezrădăcina şi a-şi lichida socotelile cu vechile case. Rastul, cu cei 3.600 de locuitori ai săi, rămâne probabil unica localitate rurală din România cu două întemeieri (deşi am putea fi contrazişi cu exemplul Dioştiului), una datând din 31 martie 1864, când comuna a fost înfiinţată prin legea administrativă, deşi ”Rastu” este pomenit, prin 1722, a fi făcut parte din satele fiscale, şi alta în toamna lui 2006, când primele case erau, de acum, ridicate pe un alt amplasament, în suprafaţă de 254 hectare, care şi în prezent ridică probleme, şi ce probleme. Iulică Silişteanu, primarul încercat al comunei, care a gestionat sau coordonat construcţia Rastului Nou, tot mai beteag la un picior, care îl chinuie de pe atunci, nu a mai scăpat de griji nici azi şi nici nu crede că va scăpa de ele, cât îi va fi hărăzit să fie în capul treburilor. Nu a aşteptat „statuie” pentru ceea ce a făcut, zile de-a rândul zăbovind pe la uşile miniştrilor din Capitală, când Rastul Nou se rostuia, şi nici pentru faptul că a dus grija întregii colectivităţi, mutată în câmp, sub cerul liber, cu bruma de agoniseală salvată de ape, protejată de foile de corturi militare, instalate în bătaia tuturor vânturilor. Dacă Rastul Vechi are propria istorie încărcată, de tot felul de evenimente care s-au scurs de-a lungul timpului, Rastul Nou, cu mai puţine file de istorie, a traversat toate stările de spirit, de la disperare la speranţă, de la deznădejde la încredere, şi rareori aparentă solidaritate. Ca o impresie generală, comuna Rast se împarte între „noul nesedimentat” şi „trecutul statornic”. Ce se va întâmpla mâine, nimeni nu ştie, fiindcă deocamdată nu s-au lămurit lucrurile cu ce a fost ieri.

Aidoma unei teorii a conspiraţiei

Pe Iulică Silişteanu nu îl convinge nimeni de ceea ce a trăit el însuşi. Încât şi astăzi, ca şi în alte dăţi, rămâne la propriile păreri: digul Dunării trebuia spart iniţial în punctul Bistreţ, la 14 aprilie 2006. Din varii motive, sau mai exact prin diligenţele lui exasperate, operaţiunea pirotehnică nu a fost finalizată, fiind realizată, zece zile mai târziu, la ora 7.50, în punctul Ianoşi, asta înseamnă la 11 kilometri în aval. Ce a urmat, nu a fost altceva decât ceea ce îşi imaginase: apele năbădăioase, slobozite din chingile digului fisurat, au luat-o la vale, inundând întreg Rastul, în numai două zile. A fost o jale întreagă, cu lume disperată de pierderea agoniselei de-o viaţă, orătănii luate de ape, case îmbătrânite prăbuşite, imagini de-a dreptul apocaliptice, unele greu de descris, dacă ne referim la faptul că inclusiv cimitirul comunei a fost, la un moment dat, o mare de cruci plutitoare. Strămutaţi în trei tabere în câmp, pe durata aprilie-octombrie, cei 3.600 de localnici au fost îmbărbătaţi mereu de Iulică Silişteanu, devenit, din primar, comandant de oşti. Aşa credea el atunci. Acum nu mai crede. Floriile şi Paştele au fost petrecute acolo, în câmp, între foile de cort, cu sprijinul administraţiei judeţene, implicată deplin. Oamenii aveau nevoie de mâncare, pâine, apă, medicamente, de o igienă sumară, soseau ajutoare din toate părţile, care trebuiau gestionate şi împărţite fără părtinire. În Rastul Vechi, apele se retrăgeau treptat, lăsând în urma lor mâlul acela cleios, impregnat cu hoituri pestilenţiale, focare potenţiale de infecţie. În două rânduri, s-a făcut dezinsecţie generală, avio, colectându-se totodată cadavrele orătăniilor, înecate. Să conchidem, cu vorbele lui Iulică Silişteanu, fiindcă spune doar ce are rost şi un scop: spargerea digului a fost nechibzuită, omiţându-se esenţialul – apele nu aveau cum să urmărească un alt traseu decât cel firesc, din amonte în aval. Adică peste Rast. Riscurile fuseseră greşit evaluate.

Iulică Silişteanu

A fost un caz de forţă majoră

Vatra Rastului Nou, întinsă pe cele 254 de hectare, în extravilan, nu a constituit, în urmă cu nouă ani, o problemă deosebită. Era un caz de forţă majoră. De care aveau cunoştinţă şi primul ministru al ţării, Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele ţării, Traian Băsescu, şi unul şi altul deplasaţi la faţa locului. Viaţa oamenilor era mai importantă decât orice. Aşa se gândea atunci. Şi se gândea bine. Un hectar de teren a fost negociat cu prezumtivii proprietari la preţul exorbitant, cuprins între 1 şi 7 miliarde de lei vechi. Anumite persoane au rămas încă nedesocotite, cum se spune, motiv pentru care au înaintat acţiuni în justiţie. Din 2006, petenţii prezumtivi, fiindcă unii nu primiseră încă titluri de proprietate, tot solicită expertize peste expertize, legate de valoarea terenului, care se regăseşte în vatra Rastului Nou. Nimeni nu mai are în vedere starea de forţă majoră, de care vorbeam, în care s-a regăsit întreaga colectivitate a Rastului, în belalia primăvară a lui 2006. Atunci vorbeam de solidaritate umană. Iulică Silişteanu nu mai înţelege nimic. Ştie doar că Primăria are un morman de citaţii, care confirmă chemarea în judecată. Cum se va ieşi la liman, nimeni nu anticipează, deocamdată. Un alt litigiu, mai vechi, cu SN Plafar SA Bucureşti, „faţă de persoanele din cadrul Oficiului Judeţean de Studii Pedologice şi Agrochimice Craiova,  care au semnat pe documentul pretins a fi fals”, care s-a văzut necuvenit, în posesia a 368 de hectare, dat în arendă unui localnic, tulbură, de asemenea, orice linişte, cât de cât firească. Pământul a devenit, la Rast, un măr al discordiei, şi întemeierea noii vetre a localităţii a însemnat pentru unii şi posibilitatea de a obţine nişte bani, fără nici o trudă. Fără să spună ceea ce gândeşte, Iulică Silişteanu priveşte în gol, convins că dreptatea este mereu ascunsă pentru cei care au sufletul curat. Chinuită în urmă cu nouă ani, de belele vieţii, lumea Rastului crede că a fost un blestem al Celui de Sus, Iulică Silişteanu crede însă altceva. Unii hrăpăreţi au crezut că, prin inundarea Rastului, vor pune mai uşor mâna pe pământurile localnicilor. Nici nu ştii ce să mai crezi.

Şi mâine?

Rastul va dăinui mereu pe harta Doljului, cu istoria lui încărcată. Dacă pentru unii inundaţiile din 2006 sunt doar o amintire, pentru Iulică Silişteanu, şi mulţi oameni ai locului, care i-au fost aproape, sunt o rană încă nevindecată. Surprinzător, apele s-au retras demult, deşi unele semne mai dăinuie. Dunărea molcomă, secătuită vizibil în acest anotimp, îşi vede de drumul ei milenar. Irizează doar atmosfera cu umiditatea ei tonică în dimineţile fiecărei zile. Nimeni nu şi-a imaginat vreodată că ea, Dunărea, poate întrista şi întărâta atâta lume la Rast. Există, fireşte, şi un mâine, dar nimeni nu ştie cum va arăta acesta.

LAURA MOŢÎRLICHE şi MIRCEA CANŢĂR