Legea Educaţiei Naţionale (nr. 1/2011), în vigoare, este, din nou, un motiv de gâlceavă politică. Aparent, nimic nou, fiindcă de peste două decenii, această lege suscită sistematic confruntări teribile între câmpurile politice autohtone şi nu a existat guvernare care să nu aibă propria contribuţie, dar şi convingere, că prin „fasonările” aduse, a făcut-o intangibilă. Fostul ministru al învăţământului, Daniel Funeriu, departe de a se fi dovedit pe deplin un reper intelectual, din croială academică inegalabilă, crede şi acum că Legea Educaţiei Naţionale, aşa cum a fost elaborată, era infailibilă. Nici un om normal în ţara asta nu şi-l imaginează pe Daniel Funeriu un … Spiru Haret. Ca să nu spunem că este departe şi de Mircea Maliţa. Chiar recunoscându-i-se unele merite în privinţa rigorii organizării Bacalaureatului, de pildă, legea la care ne referim avea articole „suspendate”, ceea ce nu s-a mai pomenit. Dacă domnia sa crede că, prin această lege, promulgată pe mandatul său, sistemul autohton educaţional s-a branşat deplin la sistemele de învăţământ europene, îşi face singur iluzii. Cu toţi paşii „înainte”, sistemul de învăţământ românesc, cu „insulele” sale rezonabile, nu cunoaşte deocamdată un reviriment comensurabil. Dar altul este fondul discuţiei: Legea Educaţiei Naţionale ar trebui să fie circumscrisă Pactului Naţional pentru Educaţie, dezbătut la Palatul Cotroceni, la 27 februarie 2008, adică o lege convenită de toate partidele parlamentare, fiind vorba de un interes naţional. Că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (nr. 49/2014) are prevederi discutabile este o realitate, dar legea lui Daniel Funeriu, ceea ce se omite, era una neterminată. Am văzut dezbateri incitante, cu puncte de vedere pertinente, pe marginea OUG nr. 49/2014, doar că marginalizat este „un model românesc de învăţământ”, fiindcă şi universităţile aflate în Top 500 Shanghai se plasează în funcţie de o serie de criterii. Unele bizare. O observaţie: pe de o parte, se recomandă, de pildă, platforma de cursuri online, centrată pe promovarea învăţării individuale, independente şi diversităţii de cunoştinţe, iniţiată de EADTCU (European Association Of Distance Teaching Universities), cu sprijinul Uniunii Europene; pe de altă parte, se clamează simplificarea curriculei în licee, astfel ca elevilor să li se administreze porţii mai mici, încât să fie scutiţi de suprasolicitări şi indigestie. Totul este un abis de incomprehensiune. O discuţie cu rostul ei poate fi poziţionarea României în context european, în privinţa sumelor cheltuite cu educaţia, dar, în egală măsură, şi despre acest aspect nu se discută, „ruperea” procesului educaţional de orice formă de practică – din motive asupra cărora nu mai insistăm acum – atârnă mult mai greu în orice evaluare posibilă. Că facultăţile tehnice şi nu numai nu au pus accentul pe dezvoltarea capacităţilor proprii de cercetare ştiinţifică, şi atunci când au avut la îndemână baza adecvate, dar se plâng de deficitul de candidaţi, asta reprezintă o ameninţare la adresa învăţământului superior. Nu discutăm de „învăţământul superior privat”, pentru a fi în rândul lumii, fiindcă în acest teriroriu sunt multe de spus. Într-o ţară normală, pe Legea Educaţiei Naţionale ar trebui să se discute eminamente apolitic. Fiindcă şi într-o asemenea circumstanţă, nu ar fi exclus ca deznodământul să nu fie cel dorit.
