Intrarea în… căldurile lui Cuptor nu indică, în spaţiul politic dâmboviţean, vreo vocaţie pacifică, în căutarea măcar a unei oaze de răcoare întru potolirea torentelor de animozităţi ce-au caracterizat, în ultimele luni, dezbaterile de pe mai toate fronturile. Pe cel de dreapta, însă, acolo unde testul electoral european a tăiat în carne vie, cum se spune, nici vorbă de linişte: dimpotrivă, asistăm la un război al nervilor în care orgoliile, majoritatea de natură „princiară”, au atins cotele unei veritabile cruciade. Exemplul cel mai ilustrativ – prea lejer trecut cu vederea de media autohtone – ni l-a oferit recentul schimb de epistole dintre Elena Udrea şi Răzvan Mihai Ungureanu.
Aşadar, ex-premierul lui Băsescu, „liberal” încă, aşa cum se autodeclară însă cu nişte convingeri risipite prin ogrăzile pedeliste ale Puterii de pe vremea lui Boc, îi scrie, cu o aparenţă de lămurire a unor poziţii strict personale, ex-ministrei, tot a lui Băsescu. În sine, ambele pistole altceva nu sunt decât nişte răfuieli apăsat simandicoase între două persoane cu cariere diferite, într-un anume sens chiar opuse, dar purtate – de conjuncturi şi de opţiuni oportuniste – în aceeaşi albie. Pe care, de altfel, nu doar că şi-o recunosc, dar chiar şi-o revendică într-o formă care, într-o anumită măsură, depăşeşte chiar ridicolul. „Albia” comună este – o recunosc ambii autori ai scrisorilor – Băsescu, dar nu băsismul, aşa cum sugerează, în grabă, şi unul şi celălalt. Întâi de toate, fiindcă a revendica, prin acest termen, efigia unui… concept politic mi se pare mai mult decât o iluzie: o prostie. Tot aşa cum i-aş reproşa adversarilor actualului (încă) preşedinte nonşalanţa cu care a introdus şi continuă să susţină în discursul public noţiunea de…regim băsist. Opinia mea este că personajul Traian Băsescu, în ciuda unui indiscutabil instinct „politic” ce l-a ajutat să supravieţuiască mai mereu cu ajutorul erorilor impardonabile ale adversarilor săi, n-are alura unui politician de pe urma căruia să poată rămâne o ideaţie coerentă la nici unul din palierele politicii româneşti din acest ultim sfert de veac.
Să ne întoarcem însă la…texte. Ambii combatanţi adoptând genul epistolar au îndreptăţirile şi dreptăţile lor. Fiecare pe rând şi ambii împreună. Mai stilat, şcolit adică, elitist chiar, MRU porneşte de la ideea, retoric justă, că din moment ce toţi oamenii politici sunt supuşi greşelilor, ei ar trebui să şi le asume. În acest context, adrisanta suportă un şir de erori comise, alambicate şi lipsite de o precizie a actelor (dar nici nu era acesta scopul), între care aceea de a-şi fi asumat fără vreo îndreptăţire dreptul de a împărţi certificate de bună purtare politică sau „cum ar spune prietenii…certificate de băsism”. În această logică, MRU fusese acuzat că tot ce-ar fi căpătat în politică i s-ar fi dat, or, în opinia mea, tocmai în acest schimb de acuzaţii şi de recuzaţii trebuie indicat miezul acestei năstruşnice polemici. În fond, trecând peste mistica dispută ce angajează destinul omului, cea dintre Cain şi Abel, am putea să ne mulţumim, în cazul de faţă, cu celebra şaradă a Rabinului care, chemat pe post de judecător la o dispută dintre doi supuşi, sfârşeşte prin a le da dreptate amândurora.
Una peste alta, epistolele estive ale celor doi foşti pupili ai Preşedintelui atestă un război al orgoliilor – mult prea personalizate – ce se va accentua cu timpul şi care va repeta, mă tem că la indigo, atâtea altele similare ce-au marcat săraca istorie politică a României post-decembriste.
Însă, dincolo de culoarea otrăvurilor din aceste scrisori, gustul licorii pare neîntinat: el trădează nu vreo cauză nobilă, aşa cum s-ar pretinde, nu vreun ideal – nici măcar acela al unificării dreptei deja aruncat în deşert -, ci un searbăd joc al orgoliilor supuse magnetismului Puterii. Cu orice preţ. Inclusiv acela al invocării poziţiilor decantate ideologic, dar disipate sub mormanul frustrărilor celor mai mărunte. Şi mai insignifiante.
