Scrisoarea unui profesor grevist

Ne aflăm în a treia săptămână de grevă generală în învăţământul preuniversitar de stat. Toată societatea românească e neliniştită, părerile sunt contradictorii, unele ponderate, altele exacerbate, prin violenţa limbajului. Majoritatea dascălilor trăiesc în aceste zile o adevărată dramă. În fiecare se desfăşoară o luptă a contrariilor. Pe de-o parte, dorinţa de a reveni în sălile de clasă, alături de copii, pe de altă parte încrâncenarea de a stabili, o dată pentru totdeauna, reperele sintagmei „interesul naţional pentru educaţie”. Problemele de azi, pentru şcoala românească, nu sunt reprezentate numai de salarizarea corpului didactic. Trecut prin mai multe reforme eşuate, învăţământul a ajuns în pragul colapsului. Proiectul „România Educată” pare să fi murit înainte de a începe. Se impune acum, mai mult ca oricând, o resetare pe toate palierele. Dar pentru aşa ceva avem nevoie de timp, de o strategie coerentă, or tocmai timpul nu lucrează în favoarea promoţiilor aflate la final de ciclu (clasele a 8-a şi a 12-a). Nu pot, ca dascăl, să fac abstracţie, pentru nimic în lume, de elevi. Dacă am gândi astfel am fi precum Stalin, care spunea că „moartea unui om este o tragedie, moartea câtorva mii este o statistică”. Ca mulţi alţi dascăli nu doresc să intru în categoria figurilor funeste ale istoriei. Greşeli s-au făcut, de ambele părţi, altfel nu s-ar fi ajuns aici, într-o fază radicalizată nu uşor de controlat. Unde au greşit guvernanţii? Nu voi încerca să mă raportez la ultimii 30 de ani, mă refer la prezentul imediat. Premierul şi toţi din jurul său se fac vinovaţi de neluarea în seamă, bagatelizarea chiar, a mitingului profesorilor de la mjilocul lunii mai a.c.. Lipsa dialogului a determinat pe dascăli să continue protestul până la etapa grevei generale. I-aş aminti premierului Nicolae Ciucă un proverb românesc: „mai bine opreşti scânteia decât să stârpeşti vâlvătaia” sau, ca militar, deşi nu sunt adeptul ciclicităţii istorice, aş expune un paragraf din memoriile generalului (r) Badea Constantinescu, decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”, care fiind ofiţer activ pe frontul celui de al doilea război mondial, a cerut comandantului de regiment sprijinul artileriei pentru păstrarea unei poziţii, extrem de importante din punctul de vedere al interesului strategic. Solicitarea sa, absolut firească, a primit un răspuns năucitor: „nu putem să vă asigurăm sprijin, deoarece s-a epuizat numărul de obuze pentru această zi”. Mâhnit peste măsură, Badea Constantinescu a concluzionat, într-o frază, care se potriveşte situaţiei de azi, şi ar trebui să constituie pilda pentru mulţi: „domnule comandant, războiul nu se face cu proiectile numărate. Mâine veţi trage cu toată artileria corpului de armată, dar va fi prea târziu”. Prin urmare, educaţia ca domeniu de interes naţional, nu se face cu proiectile numărate de faimosul PNRR, care constatăm a devenit mai ceva ca Sfânta Scriptură. Unde au greşit dascălii? Prin faptul că au avut încredere neţărmurită în liderii de sindicat, care au mers la negocieri nepregătiţi, fără mandat, fără obiective clare, minimale. De fiecare dată şi-au trădat incompetenţa la ieşirea, în faţa reporterilor, prin afirmaţii bizare că urmează să consulte personalul din învăţământ. Dacă ar fi avut un mandat clar asumat, răspunsul ar fi fost dat pe loc, pro sau contra. Prin urmare dacă vă pasă de interesul naţional, negociaţi până vă dă sângele pe nas, dar terminaţi odată. Acesta este punctul meu de vedere, împărtăşit şi de alţi dascăli.

P.S.: Autorul scrisorii, care ne-a fost adusă la redacţie, a ţinut, din raţiuni fireşti, să nu o semneze. Noi cunoaştem însă autorul şi garantăm pentru autenticitatea textului.