Un amic de peste oceane se întreba, cu puţin timp în urmă, într-un post. dacă lumea de azi – într-o frenetică schimbare – mai poate fi la rândul ei schimbată. Se înţelege că în bine. Mai precis, invocând înainte de orice altceva „marasmul moral” în care trăim şi evocând protagonişti ai Istoriei ce-au recurs la violenţă ca mijloc al schimbării (de la Spartacus şi Iisus la Cromwell, Robespierre, Marx ori Mao), el identifica un posibil mobil al înnoirii exigenţa morală înţeleasă ca trebuinţă de reconsiderare a valorii vieţii.
Devine aproape obligatoriu, tocmai în această perspectivă, să ne întrebăm, fără retorica politicianistă ori moralistă în accepţia „vulgară”, rectè proastă, a cuvântului, dacă o astfel de schimbare mai este şi mai ales cum, validă astăzi. Şi îndeosebi mâine. Fiindcă indiciile ce spuzesc din toate părţile – din arealul, tot mai mlăştinos, al politicii la nivel global, din asaltul tehnologic mediatic (decăzut şi el sub incidenţa licenţiosului şi al prostituţiei culturale ca şi din spectrul resuscitând primate pre-istorice al terorii ca armă, printre altele, anti-civilizatoare) şi, last but not least, în comportamentul cotidian al nostru intrat deja într-un circuit al omogenizării prin oficiul globalizării.
La prima parte a întrebării, în absenţa unui răspuns cât de cât încurajator, căci pesimismul – şi în ipostaza sa de efect şi resort al nihilismului ce-traversează o bună parte a gândirii occidentale de la Nietzsche încoace – e un obstacol mai mult decât evident, ci cred un adevăr nu doar dureros de vizibil, ci şi axiomatic. Schimbarea e un dat ontologic, deplin raţional şi universal.
La cea de-a doua parte însă, unicul răspuns posibil consistă în speranţa unei schimbări structurale şi lente subzistente în intimitatea lumii înseşi. Aşa cum Istoria, cu metamorfozele sale paradigmatice (de la Evul Mediu la Renaştere şi de la Iluminism la progresismul ştiinţific şi tehnologic până la societatea post-modernă), ne învaţă, în postura sa de învăţător al vieţii.
Amicul de peste ocean, cărturar şi poet, debitor al gândirii de extracţie gramsciană, simte tentaţia unui apel la… revoluţie. Pe care, în linia numelor invocate, o consideră nu doar posibilă, ci şi oarecum necesară. Ori chiar fatală. Nu mă încumet să subscriu judecăţii sale din varii motive. Întâi de toate, fiindcă ştim, astăzi mai bine şi mai mult decât ieri, şi, într-o oarecare măsură încă mai şi trăim, urmările nefaste, dacă nu ale tuturor revoluţiilor, măcar ale unora dintre ele: ale celei robespierriene, marxiste (în formele sale lenisto-maoisto-ceauşiste, fără a uita experimente gen cel chavesian din Venezuela). Şi mai ştim că alte borne propuse de acelaşi amic, respectiv Gandhi ori Mandela, nu doar că ies din rândul celor invocaţi mai înainte, dar s-au situat, constant şi cu o singulară exemplaritate, contra violenţei pe care, să nu ne minţim, orice revoluţie o presupune doctrinar şi practic.
Orizontul, oricât de şifonat, diminuat, insinuat, prin valul de asalturi pe care pionierii noii paradigme a noilor tehnologii cu avansuri ale ştiinţei depăşind şi cele mai optimiste cutezanţe ale sale istorice, îmi pare şi neclar şi cu nu puţine semne terifiante.
Ştiam, suspectam ori ignoram că încă de la Decartes încoace, progresul, ştiinţific şi tehnic având la bază conceptul de raţiune-raţionalitate (cogito-ul divinizat de peste patru secole), îşi circumscrie şi o bună parte de riscuri. De neajunsuri. Ca să nu spun de „regres”. Constatarea rămâne validă exact în cadrul comportamentului, aşadar al ethosului: auto-edificarea subiectului uman în ce priveşte comportamentul şi mai cu seamă în perspectiva unei etici, aceeaşi pe care autorul lui Zarathustra a propus-o şi a susţinut-o până la palierul unei doctrine.
Neîndoielnic, cu greu pot fi negate ori minimalizate oportunităţile pe care ştiinţele şi tehnologiile „noi” ni le oferă, ba cu o risipă şi o viteză, ele însele „revoluţionare”. Întrebările neliniştitoare persistă însă şi nu-i deloc întâmplător că ele se re-cantonează şi re-distribuie într-o gamă de reprezentări şi de percepţii multiseculare, mai precis în cea a valorii intrinseci a vieţii, pornind de la individ spre comunitate şi, astfel, ajungând să ne întoarcem (iarăşi) la Kant şi la imperativul său categoric.
Căci mesajul extras din acele pledoarii ale filosofului din Könisberg apare, într-o transparenţă indubitabilă, în forma unui memento, la fel de categoric: nu doar voinţa individuală se cuvine asimilată principiului unei legi universale, ci şi necesitatea, în praxis, ca omul să nu fie întrebuinţat ca mijloc (ca instrument, aş spune acum), ci ca scop, ca finalitate.
Morala propusă de Kant e, cred, de o actualitate imperioasă în contextul escaladărilor violenţei, terorii, războaielor atipice, „revoluţiilor”, „portocalii” ori la nivelul protestelor de stradă: rememorând aserţiunea-avertisment potrivit căreia eşti chemat să acţionezi astfel încât tot ceea ce voieşti să faci ori faci în prima persoană să fie raportat la ceea ce alţii/ ceilalţi trebuie şi vor să facă din şi cu tine. Luând pe celălalt drept mijloc, asumi riscul în mod aproape natural posibil ca tu însuţi să fii luat şi folosit ca mijloc. Ori ca instrument.
