Cartea scriitorului, de acum consacrat, Marian Nazat „Mondialul lui Messi” (RAO, 2024) este nu doar un notabil eveniment editorial, din păcate –nu ştim motivele- trecut cu vederea, cum se întâmplă cu multe cărţi bune, care încă mai apar, cât o istorie sentimentală a ultimei ediţii a competiţiei planetare. Şi dacă s-ar putea admite o comparaţie, fie ea şi uşor forţată, cartea este la înălţimea prestaţiei starului argentinian, căpitanul albi-celeştilor, care şi-au aruncat într-o fericire tipic sud-americană suporterii, după o finală de vis, ameninţată de un debut consternant în faţa saudiţilor. La capătul finalei cotidianul „Ole” titra fără economie de cuvinte : „Glorie lui Dumnezeu! Glorie lui Messi! Destinul care părea necruţător cu el i-a oferit cea mai frumoasă revanşă, ziua visată, Campionatul Mondial, consacrarea eternă. Astăzi, Messi a devenit cel mai bun jucător din istorie. Ne pare rău, Diego”. Cartea „Qatar 2022. Mondialul lui Messi”, incitantă la lectură, nu e o colecţie de cronici sau tablete reuşite, fie şi în stilul elevat al celor de la France Football-ul de odinioară, cu monştrii săi sacri Jacques Thibert şi Jean Philippe Rethacker cu a lor „Istorie fabuloasă a fotbalului”. Cartea este povestea complexă cu toate chiţibuşurile şi dedesubturile unei complicate ediţii de Campionat Mondial, organizat în premieră într-o ţară a Golfului. Având toate datele non-stop-ului literar, autorul e un scriitor şi jumătate şi în teritoriul sportului, sărăcit prin plecarea într-o altă lume a lui Ioan Chirilă şi Radu Cosaşu –inegalabili- care l-ar fi fascinat în prima tinereţe cum mărturiseşte. În fine „Qatar 2022. Mondialul lui Messi” succede altor două cărţi cu poveşti fotbalistice, de acelaşi autor: „Basmul fotbalului” (RAO, 2018) şi „Rusia 2018” (Rao, 2019) care dau fiori de emoţie la lectură. Fiindcă de fapt, Marian Nazat, aidoma unui vrăjitor, nu doar narează plăcut, încât tare aş fi curios să îi văd imensa bibliotecă personală, dar convinge, graţie unei erudiţii de lucru, inclusiv sportivă, şi a unei logici de invidiat, exersată ca procuror destoinic şi apoi avocat recunoscut, prin trimiterile care se preling incandescent, precum lava pe versantul vulcanului în erupţie, însuflând în dozele dorite şi emoţie şi credibilitate. Cunosc bine tehnica la care mă refer: o cronică la o carte se defineşte mai mult prin aversiune, decât prin adeziunile personale, evident subiective. Marian Nazat este însă impecabil în scrisul său, consecvent în primul rând cu propria ţinută morală. Povestea cu Qatarul începe în 2010, cu preşedintele francez, la acel moment, Nicolas Sarkozy în rolul de actor principal: îi va cere lui Michel Platini, preşedintele UEFA şi vicepreşedintele FIFA să influenţeze Comitetul Executiv FIFA în susţinerea statului din Golf, în schimbul investirii miliardelor de la Doha în afacerile Parisului. Ceea ce s-a şi întâmplat. Michel Platini „Platoche” fusese chiar invitat la o întâlnire cu prinţul moştenitor al Qatarului şi 6 luni mai târziu, pentru 14,5 miliarde dolari, ţara gazieră cumpăra avioane de luptă şi o flotilă a Airbus. Platini căzuse în capcana Sarkozy, mai ales că Autoritatea Qatarului de Investiţii în Sport (QSI) a cumpărat PSG, iar la semifinala de la Dortmund, în tribunele Signal Iduna Park, Sarkozy a putut fi văzut alături de Nasser Al Khelaifi. Prietenie mare şi lucrativă! Televiziunea qatareză beIN Sports a achiziţionat imediat drepturile tv ale campionatului francez de fotbal. Ca să ştim pe ce cai stăm. Atribuirea CM 2022, de către FIFA, Qatarului, prin jocurile Parisului, este impecabil descrisă, nu cu arguţie, ci cu o persuasiune copleşitoare. Contestarea Qatarului, în prezent un mediator pragmatic în chestiuni de mare sensibilitate geo-politică, s-a declanşat şi a crescut în amplitudine cu cât ne apropiam de debutul marelui eveniment planetar, încât consternat de valul criticilor de tot felul, emirul Bin Hamad Al-Thani va exclama: „De când am primit onoarea de a găzdui CM, Qatarul a fost ţinta unei campanii pe care nicio ţară nu a suferit-o”. Giani Infantino, familiarizat cu jungla fotbalului mare, unde primează banii şi puterea, cum atestă un documentar pe Netflix, l-a mângâiat pe creştet, cu înţelepciunea exersată şi seninătate. „Mondialul de iarnă” din Qatar, pentru care ţara organizatoare a cheltuit 230 de miliarde dolari, a fost nu doar prefaţat prin ştiri scandaloase, unele neadevărate, date de-a dura în mediul online, dar şi intens susţinută. Cartea lui Marian Nazat are sprinteneală din pornire şi autorul îşi menţine fuleul pe tot parcursul captivantei naraţiuni. Firul epic e dens, întreţinut prin detalii despre fiecare partidă, marcatori, jucători, selecţioneri, arbitri, atmosfera din tribune, rigorile specifice lumii arabe, cu izul lor religios, totul astfel descris încât emoţiile pătrund lent ca apa într-un burete de mare, într-o lumină qatareză. Din cauza multiplelor precizări, nuanţe, trimiteri, naraţiunea se încarcă încât tensiunea devine barocă. Rezultă o operă densă, suculentă, sclipitoare, care dă măsura unui prozator complex, matur. Despre jocul propriu-zis, autorul comentează cu detaşare emoţională, dar se simte, de departe, că „îl ştie” stăpânind totul la o manieră savuroasă, încât i se justifică afirmaţia candidă „pe la 9 ani, al doilea Abecedar al meu a fost ziarul Sportul”.
