Campania electorală, între resentiment şi discontinuitate

0
327

41204campanie-electorala-1A început, zburdalnic şi gălăgios, cum de altfel ne şi aşteptam, campania electorală pentru alegerile locale: un fel de a spune, fiindcă în realitate e în plină desfăşurare de mai multă vreme, ori – şi mai probabil – nici nu se încheiase de la precedentul scrutin. O trăsătură a politicii autohtone, mai nou ori mai vechi, căreia i se mai adaugă altele, nu mai puţin neaoşe, cum ar fi uzul resentimentului şi, ceva mai disimulată dar la fel de contraproductivă, ceea ce eu aş numi discursul discontinuităţii.

Când nu e menţinut într-o minimă marjă judicioasă (a unei adversităţi competiţionale), resentimentul se revarsă în duşmănie ori de-a dreptul în ură: tară total inadecvată unui autentic ethos politic, în care adversitatea ar trebui să se păstreze în cadrul unei concurenţe, cu argumente solide şi articulate, departe de retorica goală, saturată de promisiuni pe cât de limbute pe atât de iluzorii.

Dificil de înţeles şi de acceptat – în aceiaşi termeni ai unei politici responsabile – seninătatea cu care se aruncă anateme în spaţiul public electoral de la noi: adversarul, transformat în duşman de moarte, sub egida unui mahalagesc „care pe care”, e purtat prin toate bolgiile infernului dantesc, când nu e de-a dreptul supus unei terfeliri ce nu exclude aproape nimic: nici năzdrăvănii din copilărie, nici derapaje ale tinereţii şi, pe deasupra, nu doar el, ci întreg neamul devine prilej de deshumări veroase.

Resentimentul e umoral şi nu-i de ici de colo faptul că un mare dramaturg, l-am numit pe Luigi Pirandello (a cărui piesă cu titlul românesc aproximativ „Este aşa cum vi se pare” ar putea fi luată şi ca un abc al politicii electorale!), dezvolta o întreagă teorie despre… umorism pornind de la etimologia termenului: umoarea ca o disfuncţie a ficatului şi, de aici, un pas până la tulburările de comportament vecine cu psihiatria.

Şi dacă iubire nu este – nici măcar „pe tunuri”, cum voia un poet-bard al acestor locuri -, atunci deşertarea urii la nivelul unor eşapări „fiziologice” (actori ai scenei politice ce-i cuprinde şi pe unii jurnalişti, pretinşi formatori de opinie) e cât se poate de la îndemână: nu mai ajunge „nu-mi place X sau Y”, ci „nu-l suport” ce deschide acolada celor mai abjecte adjective imaginabile doar în zone maidaneze.

Cât despre discontinuitate, ar fi mai exact s-o numesc ruptură: un (alt) simptom al tradiţiei noastre seculare postate sub efigia acelui nefericit Meşter Manole. În ce consistă? În afirmarea făţişă a frângerii ori blocării a ceea ce s-a făcut mai înainte de către predecesori: fie că e vorba de o primărie, de un consiliu, local ori judeţean, cât şi de o formaţiune politică ori alta.

Cine doreşte probe, le găseşte la tot pasul în poziţiile candidaţilor pentru Craiova ori pentru Dolj: eradicând, verbal, ceea ce s-a făcut, bine ori mai puţin bine, ei nu realizează că se scot cumva în afara unui joc care ţine de norme elementare ale realităţii. Sideraţi de avântul „ctitoresc”, în loc să-şi anunţe proiecte de preluare şi, eventual, de ameliorare a ceva deja realizat, cad victime unui soi de egotism cu efect presupus anestezic asupra alegătorului, mizând pe o victorie a la Pyrrhus.

Căci, claustraţi în retorica promisiunilor gen „altceva” (altfel de politică, nu-i aşa?), iarf, în situaţia în care vor obţine victoria, soseşte, mai repede decât îşi pot închipui, momentul descoperirii falsităţii năstruşnicului calcul.

Cuiva, lui Carol I ori nu ştiu cărui moşier din Bănie, nu i-o fi plăcut nici „Conacul” boierului Mihail, astăzi splendidul edificiu al Muzeului de Artă, ba poate că şi faţă de Parcul „Romanescu” vor fi existând ceva invidii ori răutăţi. Nu cred însă că vreunul, cu excepţia poate a vreunui semidoct bolşevic de prin anii Cincizeci, să fi îndrăznit, nu să distrugă, ci chiar să nu le trateze ca pe bunuri patrimoniale de neasemuită valoare.

Lecţia – de învăţat, de gândit, de reflectat – aceasta este. Şi n-am vreo pretenţie patentară. E simplă ca bună-ziua. Şi de uz comun.