Alegeri parlamentare pentru Camera Comunelor, astăzi, în Marea Britanie. Mai strânse ca niciodată, mai încurcate ca niciodată, în sensul că atât conservatorii actualului premier, David Cameron, cât şi laburiştii lui Ed Miliband – umăr la umăr, în toate sondajele de opinie –, în situaţia victoriei jinduite, vor avea dificultăţi în alcătuirea majorităţii parlamentare. O majoritate capabilă să asigure guvernului „spatele” la toate politicile acestuia. Sunt în joc 650 de mandate. Creditate cu 33-34%, cele două partide istorice s-au văzut în situaţia insolită de a avea rivali comuni în UKIP (United Kingdom Independence Party) şi SNP, două partide, unul euro-sceptic şi altul independentist. Confruntarea electorală, mai mult de la distanţă, a lui David Cameron şi Ed Miliband nu a adus modificări în opţiunile electoratului. Încât până şi eventualul „Brexit” (British exit), mai exact chestiunea Europei, David Cameron intenţionând organizarea unui referendum în 2017 – linia roşie, non-negociabilă din programul său în cazul discuţiilor de formare a unei coaliţii – nu a schimbat nimic. Potrivit unui sondaj Populus, realizat luna trecută, 39% din britanici acceptă ieşirea din UE, faţă de numai 40%, care nu doresc acest lucru. Ieşirea Marii Britanii din UE i-ar amputa produsul intern brut (PIB), la un nivel permanent de 2,2% până în 2020. Acordurile de liber schimb cu foştii parteneri europeni nu ar mai fi viabile şi alte acorduri cu Europa nu ar mai produce decât dezavantaje, deşi se consideră că s-ar deschide schimburi comerciale cu restul lumii. Bineînţeles că nu se exclude scenariul ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană, opinându-se că aceasta ar fi urmată de măsuri protecţioniste. Laburiştii nu îşi propun ruperea de UE, spre deosebire de conservatori şi UKIP. Bruxelles-ul urmăreşte cu atenţie ce se întâmplă „peste Mânecă”. Campania electorală, de fapt un maraton de 30 de zile, a avut confruntări aprinse, televizate, atât pe temele de securitate socială, „în mare pericol”, în opinia laburiştilor, cât şi pe tema apartenenţei la UE. Lucrurile sunt complicate, cel puţin astăzi, în ziua votului. Laburiştii lui Ed Miliband exclud o eventuală coaliţie cu independentiştii scoţieni (SNP), care, potrivit sondajelor, ar putea obţine 60 de deputaţi. Şi trag cu coada ochiului spre liberalii democraţi ai lui Nick Clegg, după cinci ani de prezenţă în guvern, şi vor pierde jumătate din deputaţi pentru actul de guvernare, dar rămân parteneri respectabili. De altfel, Nick Clegg a şi declarat că va negocia cu partidul care va obţine cel mai mare număr de mandate. Sistemul electoral britanic prevede că este ales deputat candidatul plasat pe primul loc, la nivelul unei circumscripţii. Un fel de uninominal pur. O curiozitate: SNP, cu mai puţin de 5% din opţiunile naţionale, ar putea obţine 60 de mandate, în timp ce UKIP, cu 13% din opţiunile electorale, ar putea obţine doar… un singur mandat. Constituţionaliştii britanici afirmă că, în legislaţia ţării, nu este prevăzut ca partidul câştigător să formeze obligatoriu guvernul. Dacă nu realizează majoritatea parlamentară, prin coaliţii, pierde acest drept. Motiv pentru care scrutinul legislativ i-ar putea provoca dificultăţi reginei Elisabetei a II-a. Sintetizând, premierul David Cameron susţine cu fermitate „eu, sau va fi haos”, iar adversarul său, laburistul Ed Miliband, promite o ţară cu mai puţină inegalitate. Suspansul persistă. Noul guvern ar urma să obţină votul de încredere în 14 zile. Dacă nu, vor fi organizate alte alegeri.
