Iordanianul, fost golgheter al Mediaşului, speră să răzbune în retur ocaziile ratate cu Dinamo şi Steaua, iar echipa să prindă cupele europene
– Thaher, ţi s-au îndeplinit aşteptările pe care le aveai atunci când ai ales Craiova?
– Când am venit ştiam că situaţia e rea, dar Frăsinescu mi-a spus că echipa e bună şi jocul e unul ok. Din primele zile m-am convins că vom urca în clasament, pentru că am văzut la antrenamente ce valoare au jucătorii. Acum e clar că optimismul a fost justificat, după seria foatre bună pe care am avut-o. Păcat că s-a întrerupt campionatul, pentru că eram în formă foarte bună.
– Cum te împaci cu regimul acesta de pregătire fizică, tu fiind un mingicar, nu un salahor?
– Nu prea bine (râde). Noi, cei care suntem îndrăgostiţi de minge, nu agreem foarte mult această pregătire de iarnă, să alergăm atât de mult, dar suntem conştienţi cât contează aceste acumulări. Suntem obosiţi, iar meciurile sunt destul de dese. Ştim însă că se va vedea această pregătire în sezon.
– Sorin Cârţu te-a prezentat înainte să ajungi la Craiova drept „un atacant de mare calitate”, presupun că te-a măgulit caracterizarea…
– Serios? Acum am aflat, nu ştiam, mă bucur să aud. Oricum, de la primul meci mi-a spus că are încredere în mine. Nu doar pentru mine, pentru orice jucător este foarte important ca antrenorul să-l aprecieze, să-l susţină, abordează altfel meciurile, cât şi antrenamentele.
– Nu ai dat gol încă în 2015, deşi au fost destule amicale. De altfel, Universitatea n-a prea impresionat prin eficacitate în aceste jocuri. Să se îngrijoreze fanii, mai ales că şi Nuno Rocha a pierdut pregătirea?
– Mi-aş fi dorit şi eu să dau goluri, dar ţi-am spus că mă simt oarecum obosit şi poate şi din cauza asta nu am marcat. Oricum, pentru mine contează meciurile oficiale, atunci e important să dau goluri şi echipa să câştige. Poate că mi le-am păstrat pentru campionat şi acum ne-am axat mai mult pe pregătire. Nuno Rocha a lipsit, e adevărat, dar avem echipă bună, avem şi soluţii de rezervă. Dar uite, îţi spun că m-a surprins plăcut Herghelegiu, fiindcă nu-l ştiam înainte să vin la Craiova. A marcat pe final de tur şi a avut evoluţii bune şi acum. Mă bucur pentru el, ne înţelegem foarte bine şi pe teren şi în afara lui.
– Ce versuri din imnurile Craiovei îţi plac cel mai mult?
– Îmi plac toate, dar ştiu cel mai bine „Hai Craiova, hai băieţii, suntem toţi cu voi pân’ la sfârşit, hai Craiova, hai băieţii, cu oltenii nu e de glumit” (râde). Mă simt şi eu oltean când ascult cântecele acestea şi le auzim destul de des în autocar, pentru că tuturor ne place, ne motivează. Sunt şi frumoase, nu?
– Fără îndoială! Înţeleg că îţi place mai mult Craiova decât Mediaşul…
– Nu se poate compara sub nicio formă, nici ca oraş, nici ca echipă. La Mediaş am jucat în cupele europene, dar chiar dacă sunt la Craiova doar de câteva luni, se simte altfel de atmosferă, de echipă mare, dacă mă înţelegi.
– Cu Gazul ai jucat în cupele europene, se poate şi cu Craiova?
– Sper să joc în cupele europene şi cu Craiova, de ce nu? Nu trebuie să ne gândim la mai multe meciuri, ci la fiecare în parte, aşa le-am tratat şi până acum şi am avut dreptate, aşa că de ce să nu facem în continuare la fel? E devreme să vorbim de un astfel de obiectiv, dar e normal să sperăm.
– Vă mutaţi pe alt stadion, mai mic, iar dacă veţi juca în Europa nu o puteţi face pe „Extensiv”. Unde ai prefera să joace echipa în cupele europene?
– Dacă ar fi să aleg un alt stadion în afară de al nostru, care se demolează, ar fi „Arena Naţională”. Sper să jucăm în cupele europene acolo şi cred că vom avea super atmosferă şi stadion plin. Ştiu că avem fani mulţi şi în Bucureşti, am observat asta la meciul cu Dinamo, atunci suporterii au făcut şi un spectacol frumos, mi-a plăcut mult, mai ales că era pe un alt stadion şi nu mă aşteptam. Păcat că nu am dat golul de 2-0 atunci, dar poate mă revanşez în retur…
– Şi cu Steaua ai ratat o mare ocazie, la 0-0…
– Aşa e, am dat cu dreptul şi mingea s-a dus peste poartă, regret şi acum că n-a intrat, fiindcă am avut un public incredibil, care merita o victorie. Poate dau în retur, în a doua etapă, mi-ar plăcea să i-l dedic fiului meu, care trebuie să se nască în zilele următoare.
– Te-ai format la academiile Realului şi Barcelonei, de care echipă ai rămas ataşat sufleteşte?
– La Madrid au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea, a fost ceva special. Era Michel antrenor la echipa secundă, fostul mare jucător al Realului, care până de curând a antrenat la Olympiakos. Am sperat să rămân acolo, dar Michel nu prea m-a promovat, avea alte simpatii, ca orice antrenor. Dar cele mai frumoase momente au fost când am prins perioada „galacticilor”, făcam de două ori pe săptămână antrenamente cu prima echipă şi era ceva să joci alături de Ronaldo „Fenomeno”, Zidane, Figo, Beckham, Raul, Robinho, Cassano. Era altă lume. Ca atacant, Ronaldo era ceva incredibil. Atunci parcă nu eram atât de impresionat, dar în timp am înţeles ce au însemnat acele momente.
– Aşadar te declari „blanco”, deşi locuieşti în Barcelona…
– Aşa este, dar e normal din moment ce am jucat mai mult la Real. La FC Barcelona am stat puţin, doar un an, dar şi acolo i-am prins pe Ronaldinho, Giuly, Eto’o, Messi, care era la început, antrenor era Rijkaard. Tot la fel, era ceva deosebit, nu se poate compara cu nimic altceva. Repet, e chiar o altă lume, un nivel de joc şi de profesionalism incredibile.
– Ai trecut printr-un moment mai ciudat, acum doi ani, la acel incident cu Bornescu, la Ploieşti. A fost un episod în stilul lui Suarez…
– L-am înţeles într-un fel pe Bornescu, ei aveau obiectiv important, iar noi nu jucam pentru nimic şi aveam avantaj, e normal să existe nervi, nu este prima şi ultima dată când se întâmplă acest lucru. Totul a rămas în urmă, am scăpat teafăr (râde). Sper să fie cazul unui astfel de incident şi cu Suarez, numai să avem poarte de un meci contra lui!
– Te-ai gândit să rămâi în România şi după terminarea carierei?
– Nu m-am gândit, dar nu se ştie niciodată în fotbal, mi-ar plăcea să fiu antrenor după ce termin cu cariera şi aş putea veni aici. Am familia în Barcelona, dar aş veni să antrenez în România, fiind vorba de un fotbal pe care îl ştiu într-o anumită măsură.
– Erai un obişnuit al naţionalei Iordaniei, dar nu ai fost convocat pentru Cupa Asiei, ce s-a întâmplat?
– Să ştii că mi-ar fi plăcut să joc la Cupa Asiei, fiindcă nu am avut o astfel de experienţă la echipa naţională, dar nici nu am mari regrete, fiindcă am prins o pregătire bună la club, de care aveam nevoie. A venit în toamnă un antrenor nou, englezul Ray Wilkins şi nu m-a convocat probabil din cauză că am acuzat o accidentare la prima acţiune a naţionalei Iordaniei cu el selecţioner. Am înţeles de la colegii de la naţională că a regretat că nu m-a convocat, mai ales că a fost o dezamăgire Iordania la Cupa Asiei.
– Eşti născut în Iordania, dar ai crescut în Spania. Ai ajuns însă în fotbalul arab după ce ai părăsit Gaz Metan, cum era acolo?
– Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat de acolo! Am avut mari probleme încă de la început. Cu mentalitatea, cu impresarii, cu echipa, care era modestă, de altfel mi se pare că a strâns decât vreo 2-3 puncte în tur. Salariul era bun, nu se compara cu cel din România, dar banii nu sunt totul în viaţă, m-am convins de asta acolo. Am mai avut nişte oferte din Australia apoi, dar am preferat să vin acolo unde ştiu ţara, fotbalul, limba şi aveam şi informaţii despre Universitatea de la Frăsinescu, fostul meu coleg de la Mediaş. Şi sunt bucuros că am venit la Craiova, gracios a Dios!
(Corespondenţă de la trimisul nostru în Antalya – Turcia)
