După Revelion, liderul USR, doamna Elena Lasconi, se dovedeşte în bună formă şi ne înştiinţează pe Facebook că „anunţul lui Crin Antonescu ne arată că România este condusă de politicieni vechi cu mize mici”. Dacă domnia sa a făcut formularea respectivă e un progres lăudabil, de care nu puţini o bănuiau. La profunzimea cugetării mă refer. Mulţi vor savura probabil faptul că doamna Elena Lasconi, primăriţa Muscelului, reprezentanta progresiştilor din România, apărătoarea democraţiei occidentale, s-a pus pe gândit şi uite ce bijuterii ies din efortul acesta. „Marcel Ciolacu şi protectorul lui Klaus Iohannis se joacă de ceva vreme cu democraţia din România(…). Domnul Antonescu nu este altceva decât o marionetă într-un joc pentru păstrarea puterii” ş.a.m.d.. Doamna Elena Lasconi nu poate fi bănuită decât pentru gânduri bune pentru ţară, încât uneori ne poate convinge că are inima pe dreapta, infirmând prejudecata că mai toţi oamenii au inima pe stânga. Un Controceni via USR a devenit pesemne o obsesie năucitoare, deşi aventura electorală n-avea mari şanse de izbândă, chiar dacă s-ar fi ţinut, prin absurd, turul doi al alegerilor prezidenţiale. Cu toate acestea, între altele, ar fi declanşat un proces de vindecare a rănilor din propriul partid. Din păcate, doamna Elena Lasconi nu este un şahist de calibru, apt să detecteze următoarele patru intenţii ale adversarilor. Mai ales rocadele pregătite de aceştia care cuprind şi prostiile în lanţ comise. „Decizia CCR de acum o lună ne-a împărţit în două tabere: unii care au răsuflat uşurat şi spun că era singura soluţie pentru a păzi democraţia şi noi ceilalţi care am atras atenţia că am avut de a face cu un gest brutal, contrar democraţiei şi care poate avea efecte majore pe termen lung”, a mai scris domnia sa. Pe fond, dacă această cugetare de pe pagina de Facebook îi aparţine, are dreptate. O consolare palidă ar fi de pildă situaţia din Austria şi Olanda, ca să realizeze cum se gândeşte mai nou la Bruxelles şi nu numai. De unde vine lumina. Dar să lăsăm comparaţiile. Numai politician să nu fii. Partea delicată a lucrurilor este alta: dintre toţi candidaţii aliniaţi la startul primului tur al alegerilor prezidenţiale, prestaţia cea mai anostă, ca să folosim un eufemism, a avut-o doamna Elena Lasconi. Fudulia confecţionată, siguranţa de sine neîntemeiată, incapacitatea unei autoevaluări de natură să îi arate care îi sunt limitele şi în ce mod putea evita penibila lor exibare, n-au obligat-o să facă pe dracul în patru să nu se dea în spectacol cu stângăciile sale în chestiuni care ţineanu de înseşi competenţele funcţiei jinduite. Peste tot, în comunitatea căreia pretindem că îi aparţinem, a ajunge într-o demnitate publică, de asemenea rang, presupune un bagaj de cunoştinţe, o anumită uşurinţă a comunicării cu omologii de pe alte meleaguri. Că regulile pot fi mai maleabile la noi e o altă discuţie. Doamna Elena Lasconi ne-a obligat la jenă, stupoare şi duioşie. Încât acum ar putea cultiva tăcerea. Dintre toţi preşedinţii României post-decembriste, este adevărat, Traian Băsescu a fost decretat de nu puţini drept cel mai anti-intelectual şi cu toate acestea atâţia intelectuali, de ţinută respectabilă, i-au oferit un sprijin substanţial. Ajutându-l să răzbată, să traverseze cumpene imposibile. Şi asta fiindcă puterea celor fără de putere nu este neapărat o stare permanentă. Cu toate acestea ferească Dumnezeu de puterea celui etichetat drept… neputincios! Este tot ce ar putea reţine doamna Elena Lasconi, din mânarea ei într-o aventură, fără şanse reale. Bunăvoinţa, vanitatea, orgoliul, ambiţia, nu sunt totdeauna suficiente. Mai trebuie şi altceva, şi nu mai precizez ce anume.
