Victoria lui NU la referendumul de duminică a depăşit cu mult toate pronosticurile avansate, inclusiv pe cele ale coaliţiei antiguvernamentale alcătuită di varii partide de toate culorile şi din asociaţii cărora li s-au alăturat şi o mare parte a sindicatelor: o distanţă de aproape 20 de procente între promotorii săi, guvernul lui Matteo Renzi şi al câtorva segmente ce i s-au alăturat şi adversarii săi, cum spuneam, aliniaţi contra naturii, de la dreapta berlusconiană – ceea ce a mai rămas din ea – şi formaţiunile de extrem radicalism, cu Liga Nordului în prim-plan şi cu partidului lui Beppe Grillo, „Cinque stelle”. Un scor potenţat şi de o frecvenţă la urne aproape fără precedent în ultimele decenii.
Demersul acestei iniţiative, anunţat încă de la instalarea sa la conducerea executivului de către tânărul Mattei Renzi, era parte al unei reforme cu accent de data aceasta pe unele modificări constituţionale. Se propunea, mai precis, disjuncţia dintre cele două camere ale Parlamentului, în sensul că Senatul, cu un număr masiv redus de reprezentanţi, 100, faţă de peste 300, urma să fie decis prin scrutin în cadrul celor 20 de regiuni, iar nu la nivel naţional, cu consecinţa de a nu mai concura Camera Deputaţilor în aprobarea proiectelor legislative, ci doar oportunitatea de consultare a acestora şi de propuneri de ameliorări, actele legislative fiind lăsate exclusiv în sarcina deputaţilor.
Scopul era dublu: reducerea cheltuielilor cu aleşii, fiindcă veniturile senatorilor urmau să fie cele ale funcţiilor din consiliile regionale şi, în plus, eficientizarea actului legislativ prin scurtarea timpului de aprobare şi de implementare a legilor. Un pas următor ar fi urmat să fie desfiinţarea provinciilor, în număr de cca 100, tot în scopul reducerii cheltuielilor şi mai ales a birocraţiei sufocante. În fapt, referendumul viza un singur articol al Constituţiei datând din 1947, iar în tot acest răstimp trei tentative de modificare fuseseră ratate, ultima din 2006, iniţiată de guvernul Berlusconi, cu care Renzi se pusese iniţial de acord la început, creându-şi antipatia şi chiar divorţul cu unii dintre vechii şi puternicii lideri ai propriei formaţiuni. Acordul s-a frânt pe parcurs, fireşte că şi datorită dorinţei magnatului Berlusconi de a reveni în jocul politic după ce, destrămat, partidul său a fost la un pas de fiasco la scrutinul administrativ din vara acestui an.
Cum-necum, în ciuda avertismentelor lui Renzi că referendumul nu implica o miză politică, nu viza deci destinul guvernului său, el a apărut noaptea târziu la o conferinţă de presă în care, emoţionat, şi-a asumat personal înfrângerea şi şi-a anunţat demisia, urmând ca în cursul serii de ieri să urce la Palatul Quirinale spre a-şi depune mandatul în mâinile preşedintelui Mattarella, unicul garant menit a decide în consecinţă, inclusiv în desemnarea unui nou şef al executivului.
Un discurs, cel al lui Renzi, coerent, articulat, cu resemnarea învinsului care nu şi-a renegat iniţiativa explicând, totuşi, că regulile jocului impuse de democraţie se cuvin respectate şi sugerând chiar o retragere din politică.
Zeci de comentatori şi oameni politici de toate nuanţele au luat cu asalt canalele de televiziune, continuând cu o ieftină nonşalanţă bătălia acerbă din campania electorală, acceptând in corpore gravitatea crizei care a dezbinat ţara abandonată dinaintea unei agende mai mult decât importante, cu un program de stabilitate (incluzând şi proiectul de buget deja criticat de Bruxelles), cu gravele programe de vindecare a rănilor gravelor cutremure, urmând, în plus, să găzduiască, anul viitor, şi reuniunea celor 7 mari puteri ale planetei şi fără o nouă lege electorală adoptată, caz în care nici alegerile anticipate dorite de populiştii antieuropeni să se poată desfăşura prea curând.
Şi apropos de populiştii radicali – Liga Nordului in primis – liderul antipatic al acesteia din urmă, „amic” cu Trump printre altele, primind felicitare de la Marie Le Pen, aceasta declarând textual că, odată cu Renzi, Uniunea Europeană a… murit.
Sigur, jocurile nu sunt încă prea clare. Se presupune că votul negativ nu s-a datorat opoziţiei la guvernarea Renzi, ci faptului că italienii de rând se raportează la Constituţie ca la un etalon sacru, chiar în ciuda nevoii de modernizare a acesteia impuse de schimbările intervenite în societate şi în lume.
Un final prefigurat de altfel de sondajele de opinie, dar căruia Renzi, consecvent principiilor sale de politic idealist, aşa cu s-a şi definit în scurta alocuţiune de adio, i-a opus credinţa sa intimă că în lumea de azi schimbările, inclusiv cele de natură constituţională, merită chiar şi preţul unui eşec politic personal.
