Klaus Iohannis are, în sfârşit, guvernul său!

Nu putem rămâne nepăsători, impasibili, la faptul că în sfârşit preşedintele Klaus Iohannis, care se pregăteşte, fără mare osteneală, de un al doilea mandat, a zâmbit prelung la instalarea unor noi miniştri, la care a participat, ceea ce i se întâmplă rar. În sfârşit are ceea ce şi-a dorit „guvernul său”, deşi aşteptarea s-a prelungit şi a fost nevoie de nu puţină strădanie în orchestrarea jocurilor de culise la moţiunea de cenzură şi apoi investirea guvernului Ludovic Orban, unul monocolor, dar minoritar „pe perfuzie” care va trebui ţinut în viaţă prin nu puţine diligenţe, de care are însă cine să se ocupe. Meciul, deocamdată în faza declaraţiilor acide, dintre eurodeputatul Mihai Tudose şi congenerul său de până mai ieri, Victor Ponta, liderul Pro-România, gesturile stupefiante ale unor indivizi, adevărate flori ale democraţiei, care şi-au trădat fără să se ruşineze partidele pe ale căror liste au intrat în Parlament, unde au jurat pe Biblie şi Constituţie, că vor respecta, cu onoare şi fidelitate, mandatul încredinţat de popor, spune multe. Dar nu totul. Să juri pe Biblie şi apoi să trădezi cu dezinvoltură, nu lasă loc de multe comentarii, fiindcă frizează o sminteală în toată regula. Cum aforismul, îndelung lustruit, scopul scuză mijloacele, mai ales în politica dâmboviţeană, ne este cunoscut, important este ca preşedintele Klaus Iohannis, mereu glacial şi indispus pe vremea guvernării social-democrate, zâmbeşte, în sfârşit, în pofida existenţei a numeroase semnale ale unui regres al procedurilor democratice şi al alianţelor suspecte înjghebate conjunctural. Continuând campania de discreditare a adversarilor politici, fiindcă suntem în campanie electorală, fără a pomeni fie şi în treacăt de propriile împliniri sau erori, acestea destule la număr, Klaus Iohannis descumpăneşte. Însăşi mulţumirile adresate celor care au reuşit „să se unească, să pună punct unei guvernări”, deşi avea cunoştiinţă deplină de trădările arvunite, nu are comună măsură cu restaurarea morală a unei scene politice şi sună neliniştitor. Tensiunea în societate a fost amplificată cu ajutorul trompeţilor de serviciu, care au augmentat înjurăturile. Adică parlamentarii care au susţinut „un guvern toxic” au devenit onorabili, când au schimbat macazul. Sună straniu, fiindcă par a fi fost traversaţi de cutremure de conştiinţă. Vocaţia de preşedinte se exprimă tocmai prin capacitatea de a întruchipa principii şi nu efecte pasagere, prin veghea la respectarea Constituţiei, printr-o activitate vie, concretă, nu parti-prisuri deşănţate. Soliditatea democraţiei noastre, a oricărei democraţii europene, depinde de vigoarea partidelor, nu de inconsistenţa lor. Şi ceea ce vedem e îngrijorător, mai ales că se vorbeşte fără ocolişuri de „conserve” bine acoperite. Responsabilităţile prezidenţiale, aşa cum sunt inserate în Constituţia ţării, nu au nimic în comun cu sensibilităţile private. Cum ar fi de pildă în Italia, ca preşedintele Sergio Mattarella, să se implice direct în moţiunea de cenzură, îndreptată împotriva guvernului condus de Giusseppe Conte, fiindcă recet un miting organizat de Matteo Salvinii, liderul Ligii, a adunat câteva sute de mii de simpatizanţi. Sau cum ar fi de pildă în Germania, că este mai aproape de suflet „unora”, social-democratul Frank Walter Steinmaier, preşedintele ţării, să-şi dea cu părerea asupra CDU-CSU, aflate în marea coaliţie. Acest partizanat suspect în desconsiderarea prevederilor constituţionale ar trebui taxat, neîndoielnic, în alegerile prezidenţiale. Dacă electoratul iubeşte, din convingeri inerţiale, sau în temeiul altor argumente, după epoca Băsescu, deloc regretată, epoca Klaus Iohannis a cărui unică performanţă strălucitoare rămâne bascularea unei guvernări desemnată democratic, prin atacuri virulente prelungite, unele chiar anti-Constituţionale, considerând PSD-ul un partid muribund, mereu prost aşezat, pus pe tranzacţii impure, sau în cel mai bun caz uşuratic până la inconştienţă, atunci chiar nu avem nevoie de alegeri prezidenţiale, şi aşa extrem de costisitoare, fiindcă suntem mai aproape de Belarus, decât de valorile mult clamate ale Uniunii Europene. O îngrijoarare de ultimă oră: votul din diaspora, de fapt numele de cod al unei operaţiuni de manipulare cu scopul demonizării PSD şi al culpabilizării guvernului său, până nu demult. Iarăşi sunt discuţii, în pofida unor eforturi financiare consistente, dar ele conferă o stare de beatitudine preşedintelui Klaus Iohannis. Ceea ce e în regulă.