Un ecart de 10 procente între Victor Ponta şi Klaus Iohannis, după primul tur al alegerilor prezidenţiale, e mai de grabă demobilizator decât apt de a întreţine tonice iluzii. Cu toate acestea, liderii dreptei, rămasă tot dezbinată, au datoria să mimeze, cel puţin, că ei cred în victoria finală, cum l-am văzut şi pe europarlamentarul Marian Jean Marinescu în ultima lui conferinţă de presă de la Craiova. În rest, aceleaşi clişee prăfuite: tabăra roşie, adică a social-democraţilor, ar avea adeziunea prostimii – aşa se clamează – iar tabăra ACL, a intelectualilor, chiar a elitei. Altminteri definită prin competenţă, nu ideologie. Că monopolul inteligenţei îl deţine dreapta e o prostie şi nimic mai mult. Dar asta e o altă discuţie. Vorbim despre altceva: că şi-a ales neinspirat un candidat, Klaus Iohannis, care nu trece sticla şi se sustrage cum poate de la orice confruntare în direct cu contracandidatul său, Victor Ponta. Şi o face nu din curaj. Are dreptate scriitorul Dorin Tudoran, pe site-ul Voxpublica, când scrie, cu o logică de invidiat, că a fost indusă o maladie electorală pe care o numeşte „oboseala de Băsescu”. N-are dreptate, dar îl priveşte când atribuie candidatului ACL „ceva semne de credibilitate democratică”. Ne-am putea lua după nişte fapte şi eventual după nişte vorbe, dar ne lipsesc şi unele şi altele. În rest, chiar aşa stau lucrurile: partea luminoasă şi partea sumbră, adică întreaga moştenire Băsescu, au luat împreună nici 10 procente (9,64%). De Monica Macovei şi Elena Udrea vorbim. Ajungând aici ne blocăm. Fiindcă de la Klaus Iohannis nu înţelegem mai nimic când afirmă aferat: „Nu voi negocia cu nici un politician, îmi doresc votul tuturor românilor, dar îmi doresc votul direct, fără să negociez cu politicienii”. Cam debilă topica, dar asta e. Pot să-şi îndemne alegătorii în a-l vota pe Klaus Iohannis în turul II atât Monica Macovei, cât şi Elena Udrea, individual, cât şi în cor, ambele ieşite din competiţie, nu se poate întâmpla nici un miracol. Vom avea un vot preponderent anti-dreapta nu din cauza dreptei, cât din cauza lui Traian Băsescu. Fiindcă se doreşte un preşedinte care să nu mai pună în stare de conflict şi ură mai toate păturile sociale şi în stare de asalt unele cu altele instituţiile statului. Alegem un preşedinte care să respecte doar ce-i rezervă Constituţia, cu texte lipsite de geometrie variabilă, un preşedinte capabil să slujească interesul public cu orice preţ. Poate de bună credinţă, Klaus Iohannis pare departe, realmente nepregătit pentru o asemenea demnitate. Iar gargara propagandistică rămâne ceea ce este şi nimic altceva. Cel puţin în buza marii finale. E mai uşor să spunem ce nu vrem decât ce vrem. Să admitem, pe de altă parte, că orice alegere, de regulă, nu e sigură. Dar premierul Victor Ponta are măcar câteva calităţi pe care le poţi evalua. Are un capital. Mai mare în opinia unora, mai mic în opinia altora. Un criteriu, fie şi parţial, e mai bun decât nici un criteriu. Anunţul privind posibila desemnare a lui Călin Popescu Tăriceanu ca premier este o mişcare inteligentă. Cu presupusa sa utilizare universală, apărută în ultimii ani, Klaus Iohannis întreţine mai de grabă un neliniştitor mister. Şi, aşa cum stau lucrurile, în orice confruntare unu la unu, indiferent de tematică, nu poate puncta în faţa lui Victor Ponta. Care, deocamdată sau până acum, fără emfază, fără triumfalisme stranii, fără promisiuni aiuritoare, calculat în vorbe, vede deja poarta de intrare la Palatul Cotroceni. Şi are imense şanse de a i se deschide la 16 noiembrie.
