Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că despre anumite lucruri –naţionalism moderat, echilibrat, redefinit şi recalibrat, virtuţi stoice impozante devenite inactuale, acoperite chiar de colb– ar trebui vorbit mai puţin şi dacă se poate în surdină. Nu mai sunt în vogă, poate chiar în distonanţă cu noile „comandamente”, pe un fundal de precaritate, de criză morală, care indispune până la depresie. Alimentând o nerezonabilă încredere în tot şi în toate. Într-un asemenea context, pe care nu-l mai dezvolt, discursul directorului SRI, Eduard Hellvig, în faţa studenţilor de la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, cu prilejiul deschiderii anului universitar, îl găsesc remarcabil, mai mult decât viabil şi oportun. Străbătut nu doar de un scurt acces de optimism, cât de un fior de patriotism, naţionalism bine temperat, religiozitate, valori tradiţionale perene, cu atenţie maximă greutăţii cuvintelor –remarcabilă corectitudinea limbajului- discursul livrat cu afabilitate, fără gesturi şi formulări excesive, conferind o senzaţie de firesc, de bună credinţă subînţeleasă, poate fi considerat un semnal tonic de invitaţie la reflecţie. Şi asta într-un moment în care tânjim după scandalul acut şi efectele mlăştinoase, avem nevoie de vociferare şi febră, iar plăcerile noastre sunt simultan bolovănoase şi facile, dulcege şi acide. Şi prin aportul consistent al media. Directorul SRI, Eduard Hellvig, apare rar în spaţiul public, cum este şi firesc. Tocmai de aceea discursul de la Universitatea „Babeş Bolyai”, lipsit de orice urmă de festivism desuet, trebuie decriptat în cheia lui subtilă. „Una din provocările prezentului se referă la discuţia despre identitate. Despre cine suntem ca oameni, dar şi ca popor şi despre cât de mândri suntem în legătură cu identitatea noastră. Creşteţi deja într-o societate în care se construieşte o teză falsă, a unei dispute artificiale între identitatea naţională şi cea europeană sau globală. Identitatea noastră naţională este un motiv de mândrie, la fel ca şi apartenenţa la o societate deschisă, tolerantă şi preocupată de drepturi globale. Pentru că ambele sunt cele care ne diferenţiază de societăţile în care nu sunt posibile alegeri libere, egalitatea în faţa legii, libertăţile economice sau libertatea de mişcare pe care astăzi le considerăm fireşti. În această lume, naţionalismul nu ar trebui să fie doar apanajul unor discuţii sau abordări extreme, ci şi un tip de instinct pe care să-l aibă şi cei cu gândire democratică, liberală, care astăzi au tendinţa greşită de a se îndepărta de subiecte precum patriotism sau tradiţii”. Nu am idee dacă, în subsidiar, Eduard Hellvig „a bătut” spre rezultatul alegerilor din Italia, dar discursul domniei sale, în inima Ardealului, reverberează aidoma celui al lui Lucreţiu Pătrăşcanu (8 iunie 1946), fiindcă, fără vorbe de prisos, cuvintele brăzdează eternitatea: „înainte de a fi orice altceva, suntem români”. Ca o părere pesonală, spunea Eduard Hellvig, „cred că un naţionalism moderat, echilibrat, ar trebui reasumat, redefinit şi recultivat şi de cei care au gândire democratică şi echilibrată în statele occidentale, înclusiv în România viitorului”. O menţiune: discursul a fost lung, inspirat calibrat, pe mai multe teme, una dintre ele vizând relaţia servicii-politicieni-politică. Fireşte, toate interesante. Domnul Eduard Hellvig sugerează, nu fără temei justificat, ştergerea „ruginei” de pe anumiţi termeni, consideraţi la un moment dat depăşiţi, vetuşti, „sublimi şi fără sens”. Un combustibil energizant, dar atât fiindcă românii de bună calitate slujesc frecvent de paravan sau de instanţă legitimatoare pentru tot soiul de neisprăviţi, grăbiţi să-şi asume merite cu care nu au nimic în comun. Aşa stau lucrurile, dar nu există în lume pădure fără uscătură. Şi nu va exista. Mândria de a fi român, la care a făcut referire directorul SRI, în analiza sa lucidă, trebuie luată însă şi ca punct de plecare, dar şi ca ţintă nepierdută din ochi pe tot parcursul cursei. Fiindcă iubirea de patrie este, la puterea unui suflet şi a unei vieţi, redimensionarea iubirii de eternitate. Noi românii, nu generaţia lui Eduard Hellvig, avem o vină comună, aceea de a fi fost comunişti. Vestul şi Estul au avut o relaţie cinică, plină de câştiguri mai ales pentru o parte, nu spun care. De 30 de ani avem un capitalism dur şi pur în România. Examenele continue despre cât de democraţi suntem noi deja au depăşit limita ridicolului. Înţelegând ceea ce trebuie înţeles, din discursul la care am făcut referire, cel puţin să ne păstrăm şi respectăm cu sfinţenie apartenenţa. La o ţară, care dincolo de tot ceea ce ne desparte pe unii de alţii, pe un aliniament politic sau aiurea, e a noastră.
