RESTITUIRI

0
522

mondo-headerCum mi-am propus să restitui din „soldul” de pagini risipite şi regăsite prin arhiva proprie şi cum tocmai azi-noapte târziu am fost martori mediatici la fastuosul ceremonial de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Rio de Janeiro, ofer mai jos o pagină dintr-un jurnal de călătorie la Rio de Janeiro dintr-un moment considerat fast pentru destinul acestei imense ţări, departe de grijile şi îngrijorările de acum.

Jurnal brazilian (file disperse)

Îl cheamă Everton, are 22 de ani, e student în ultimul an al Facultăţii de Litere al Universităţii Federale din Rio de Janeiro. Provine dintr-o familie numeroasă şi foarte săracă: 12 fraţi şi surori, rămaşi împreună cu părinţii, încă tineri, într-una din sutele de „favele” ale metropolei. El e primul din familie care a apucat drumul cărţii: inteligent, silitor, cu mult bun simţ şi multă cuviinţă. Aşa mi l-au prezentat dascălii săi şi aşa l-am simţit şi eu, în cele patru ore petrecute cu el şi cu colegii săi de la secţia de italienistică a facultăţii, substituindu-l pe prietenul meu, profesorul, azi academician, Marco Lucchesi. Le vorbisem, cât se poate de liber, într-un spirit de improvizaţie impus de prezenţa mea „neoficială” acolo (congresul la care participasem fusese organizat într-un alt loc şi de către o altă universitate, departe, în sud, la o mie de kilometri distanţă), despre România şi despre limba acesteia, despre „Mioriţa” şi despre „Meşterul Manole”, despre Eminescu şi Brâncuşi, despre latinitatea noastră marginală, ca şi a lor, cât şi, desigur, despre …Dracula. Cum ar fi putut lipsi, mai ales că, numai din precauţie, spre a nu mă ofensa cumva, nu îndrăzniseră să mă solicite încă din primul ceas.

Acolo îl remarcasem pe Everton şi el urma să-mi fie, toată ziua următoare, un Virgiliu al meu, ghid aşadar cât de cât avizat în contactul cu metropola de vreo 17 milioane de locuitori în care, dacă te pierzi, nu mai poţi fi recuperat decât cu neobişnuit concurs al poliţiei. Şi uneori chiar al armatei.

Însă nu despre impresiile mele din acea vizită intenţionez să depun, aici, mărturie, ci despre acest firav, fragil, timid, dar ager puşti de culoare, Everton. Prenumele, îmi spune el, e consecinţă a unei mode, americane, proaste, detestate, de el ca şi de alţii, dar nu mai puţin urmate. Săraci lipiţi, cum se spune, părinţii şi fraţii săi au rămas să se descurce în lumea insalubră, pătimaşă, plină de păcate, dar nelipsite de un respectabil simţ al mândriei. Şi al onoarei. Chiar dacă şi mândria şi onoarea au, acolo, o semantică dacă nu opusă, atunci cel puţin diferită faţă de lumea din afară; în acest caz, atributul din afară circumscrie o realitate atât de singulară că nu-i deloc greşit să fie comparată cu cea dintre un suedez şi un …japonez. Căci favelele, ca realităţi eminamente braziliene, sunt nu doar nişte mahalale sărăcăcioase şi precare, dar şi-au atribuit, prin timp, o autonomie insolită, cu legi, aptitudini, comportamente, moravuri şi chiar cu ….delicte ce le conferă dimensiunea unor fortăreţe amintind de cine ştie ce seminţii medievale.

Despre favele s-a scris, relativ mult, mai tot timpul din afară, dar şi din intimitatea lor, aşa că nu voi insista. M-am întrebat în acea zi de început de septembrie (sfârşit de iarnă a locului) ce se va alege de acest băieţaş, minunat ghid al meu, a cărui inocenţă nu e egalată decât de disponibilitatea sa de a-mi satisface variile curiozităţi. Atunci când a crezut, o clipă numai, că m-a pierdut în traficul covârşitor al metropolei, l-am regăsit cu urme de lacrimi pe obraji. Iar asta m-a emoţionat, la rându-mi, ca şi încăpăţânarea de a nu accepta în niciun chip nici cel însemnul unui minim cadou, ca amintire a întâlnirii noastre.

Despre condiţia pauperă a familiei şi a neamului său nu-i făcea plăcere să vorbească. A o confirma, apăsat, ca pe o realitate de destin, îi părea suficient. Mi-a vorbit însă, cu oarecare patos, de tânăr deja pe un drum al cărţii şi al cunoaşterii despre falsităţile Istoriei: sclavagismul n-a murit, nici în Brazilia, odată cu decretarea lui, ba mai continuă, măcar în mentalităţi individuale, dacă nu de grup. Pe urmă, îmi spune, există această polarizare extremă, absurdă, apăsătoare, imorală a societăţii braziliene: o categorie de înstăriţi, restrânsă, conservatoare, hrăpăreaţă, în care culoarea pielii nu mai contează, şi o majoritate situată la nivelul subzistenţei. Şi nu e vorba, mă asigură el, de cele câteva milioane risipite încă prin toposurile junglei încă necartografiate în întregime, ci exact de milioanele auto-exilate, dar şi excluse, din miile de favele în care lupta pentru existenţă este un război crud, ceas de ceas, atâta vreme cât viaţa niciunui individ nu preţuieşte mai mult decât valoarea unui ceas, al unui celular, al unui portofel cu care se tranşează un furt ce include, deseori, cea mai banală crimă. Iar faptul că astfel de acte au ca autori copii sub vârsta adolescenţei ar trebui să constituie, în sine, nu doar diagnosticul unei societăţi, ci şi sunetul celei mai urgente alarme.

Nu mai ştiu ce s-a ales de Everton. Am pierdut legătura cu el de câţiva ani. Însă un lucru îmi e limpede: mi-aş dori să-şi fi putut răzbuna soarta. Şi nu asemenea unor conaţionali ai săi, mari şi merituoase glorii fotbalistice ori artistice, ci pe un drum, al său, mai aproape de o istorie a normalităţii: calea făuririi de sine, graţie acelei părţi pe care avuţia cărţii, din proverbul nostru, o decreta. Şi care riscă şi ea, desuetul.

14 septembrie 2006