Schimbarea la Faţă a Domnului datează de la începutul secolului al IV-lea, când Sfânta Împărăteasa Elena zideşte o biserică pe Muntele Tabor, fiind menţionată în documente din prima jumătate a secolului al V lea. În Apus, sărbătoarea Schimbării la Faţă s-a generalizat mai târziu, prin hotărârea luată de Papa Calist III ca mulţumire pentru biruinţa creştinilor asupra turcilor la Belgrad, în anul 1456. Această sărbătoare aminteşte de minunea petrecută pe muntele Tabor, unde Hristos îşi descoperă dumnezeirea Sa prin natura umană pe care a asumat-o. Evanghelistul Matei spune :”Şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), în vreme ce evanghelistul Marcu spune că veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada (Marcu 9,3). Schimbarea la Faţă a Domnului a avut loc cu puţin timp înainte de răstignirea Sa. Hristos Se arată fără nici un văl, în lumina dumnezeirii Sale, ca să-i întărească pe ucenici atunci când Îl vor vedea răstignit. Sfinţii Părinţi spun că Moise şi Ilie au fost prezenţi la Schimbarea la Faţă de pe Tabor, pentru a li se îndeplini dorinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu. Să nu uităm că în viaţa lor pământească nu au reuşit să vadă faţa lui Dumnezeu. Moise nu a văzut chipul Creatorului pe Muntele Sinai, iar Ilie s-a retras într-o peşteră atunci când Dumnezeu a trecut deasupra lui în adiere de vânt. Ei nu reuşiseră să vadă faţa lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu nu Se întrupase. Prezenţa lui Moise şi Ilie alături de Hristos are şi menirea de a ne descoperi că Hristos este o persoană distinctă şi nu o reîntrupare a lui Moise sau a lui Ilie cum credeau mulţi din vremea aceea. Faptul că Evanghelistul Matei spune despre chipul lui Hristos că era “ca soarele”, iar Luca, vorbind despre veşmintele Sale, menţionează că “erau ca zăpadă”, ne descoperă că firea omenească nu a fost absorbită de cea dumnezeiască în Hristos, căci “zăpada” nu a fost topită de “soarele” din El. Conform învăţăturii creştine, firea umană şi dumnezeiască din Hristos sunt unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit în Hristos. Impresionat şi tulburat de ceea ce se întâmplase pe munte, Petru spune următoarele cuvinte: „Doamne, ce bine că suntem aici! Ce-ar fi să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie. Dar, nu sfârşeşte bine cuvintele, că un nor luminos îl acoperă pe Hristos şi din el se aude o voce: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am pus toată dragostea, de EL să ascultaţi. Înspăimântaţi de moarte la auzul acelei voci, ucenicii căzură cu feţele la pământ, moment în care Mântuitorul se apropie de ei, îi atinse cu mâna şi le spuse: „Ridicaţi-vă şi nu va temeţi!”. Apoi, când ucenicii îşi înălţară ochii de la pământ, nu-L mai văzură decât pe Mântuitorul singur pe vârful muntelui. În cele din urmă, în timp ce coborau muntele, Domnul Iisus Hristos le porunci astfel: „Să nu spuneţi nimănui ce aţi văzut astăzi, până când Fiul omului va învia din morţi” (Matei 17, 1-9). Aşadar, să ne ridicăm din noianul păcatelor noastre şi să mărturisim credinţa în Hristos Domnul, fără să ne temem de vremurile grele ce vor veni, nici de ziua de mâine, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor! Amin!
Preot LIVIU SĂNDOI
