O sută de ani de declin?

Comemorarea, în Belgia, zilele trecute, a celor o sută de ani ce-au trecut de la izbucnirea, în vara lui 1914, Primului Război Mondial n-a depăşit, în interes şi audienţă, nici măcar nivelul unui summit al marilor puteri. La noi, evenimentul a trecut aproape neobservat: ocupaţi cu congrese de partid şi de partide, cu lansări de candidaţi şi, chiar şi mai puţin, cu dezastre provocate de capricii ale naturii, nu ne-am rezervat timp (prea răbdător cu prostia în acţiune) nici spre o clipă de regândire a unei funeste pagini a Istoriei, fie şi în sensul unei minime dar necesare lecţii de pedagogie a Subiectului uman angajat într-una dintre cele mai destructive bătălii cu sine însuşi.

Nu se poate spune că istoricii, aceşti partizani şi zeloşi „contabili” ai Trecutului, nu şi-ar fi făcut datoria. Şi nici celor din tagma intelectualilor – scriitori, pictori, muzicieni, gânditori, cineaşti etc. – nu li se poate reproşa lipsa de interes, de căutări cu risipe de talent şi de vocaţii, de acribie şi de trudă. Reproşul – cât şi dacă se cuvine consemnat – ar trebui să ne privească, într-un fel şi într-o largă gamă de asumări, pe noi toţi cetăţenii Lumii de azi, dar mai ales ai Europei intrate, cum o spun nu puţini înţelepţi de ieri şi de azi, exact atunci într-o fază a amurgului ei inexorabil. Germanul Oswald Spengler va indica, la patru ani de la declicul catastrofei, un declin al Occidentului: parţial greşit ori poate chiar fals diagnostic, fiindcă nu Occidentul a intrat atunci în reflux, ci Europa, iar consecinţa epocală avea să se definească în mutarea centrului de greutate de pe vechiul şi bătrânul continent spre America, nu doar în Nordul ei, ci şi în Sudul ce-şi redescoperea dreptul la un cuvânt mai rezonant.

Războiul acela pe care unii, nu întâmplător cei cu ambiţii neo-imperiale, îl mai numesc şi azi Mare a fost, în liniile sale structurale, un dezastru, fireşte, dar şi un fel de funest laborator în care s-au experimentat pârghiile vocaţiei maligne a fiinţei umane în cele mai diverse forme de abjecţie; şi poate chiar şi de curaj, un soi de abnegaţie din partea celor ameninţaţi, ceea ce avea să conducă la un lung şi patetic set de valori care, oricât de justificate, nu se ridicau la dimensiunea catastrofei umane. Eroismul a devenit, în chiar momentul confruntării şi, apoi, decenii la rând, o valoare clamată asurzitor de unii, lăsând spaţiu pentru resentimente celor învinşi şi din care aveau să se nască, în contexte numai aparent opuse, cele două mari epidemii ideologice ce-aveau să transforme secolul trecut într-unul dintre cele mai tragice ale Istoriei. Căci ivite sub aceleaşi auspicii şi din acelaşi bulb, al unui „socialism” numai de formă, deturnând şi compromiţând pe termen lung elanul emancipator al unor largi mase sociale întâmplate la cumpăna celor două secole, comunismul şi nazi-fascismul aveau să schimbe nu doar destinul uman în devenirea sa inaugurată de Epoca Luminilor, ci şi relieful geopolitic în date ce se resimt şi acum.

Un război european civil, cum a fost catalogat de unii gânditori, ce avea să sfâşie continentul şi avea să se sfârşească (sau nu?) în 1945: el a marcat nu doar sfârşitul unui Imperiu, cel austro-ungar, ci şi pe acela al lui homo europeus ce va fi „colonizat, fiindcă după el au urmat homo sovieticus, gloata naţionalistă şi homo ideologicus, mulţimea consumistă şi homo americanus, proletariatul comunizat sub tutela criminală a unor satrapi reînviind din cenuşi uitate cele mai sălbatice dictaturi ale Istoriei.

Sunt voci care consideră că unirea Europei s-a făcut când aceasta deja nu mai era vie, ci aproape un cadavru ce trebuia reconstituit ca într-un laborator de anatomie. Socială, economică şi politică.

S-a pierdut, din 1914 încoace, acea „poftă de a trăi” pe care umanitatea a reiterat-o la fiecare schimbare de epoci, cum constata încă în plină revoluţie, franceză, desigur, nostalgicul Talleyrand.

Sfârşit, aşadar, al unei lumi, nu al Lumii, dar unul care nu şi-a încheiat încă socotelile. Şi tocmai de aceea, lipsa de interes şi de audienţă – din partea unor lideri actuali captivi ai unei politici stereotipe, reduse la sloganuri şi la o retorică goală de conţinut şi, prin ricoşeu, şi din partea europenilor, a noastră, a tuturor.

E limpede că nici nu se cuvenea ca aniversarea această să capete accente festiviste, fiindcă ea trebuia să fie o comemorare. Însă tocmai acest lucru ar fi impus – şi impune în continuare – o atenţie mai consistentă cu scopul de a ţine treze conştiinţele individuale şi comunitare scăpate de sub mereu actualul avertisment potrivit căruia uitarea face posibilă repetarea ororilor deja trăite şi îndurate.