Complicităţi „ideologice”?

0
219
Silvio Berlusconi

Pe când la noi încă mai stăruie aiuritor spectrul „loviturii de stat” pe care ar fi organizat-o Puterea uselistă în vara anului trecut prin referendumul de demitere a preşedintelui Băsescu, iată că, în Italia, ţară fondatoare a UE, Silvio Berlusconi şi liderii din staff-ul formaţiunii sale politice s-au pretat, duminică seara, la Roma, la declaraţii şi gesturi greu de digerat de instanţele de la Bruxelles.

Pe scurt, urmare a sentinţei Curţii de Casaţie, de condamnare a ex-premierului Silvio Berlusconi la trei ani de închisoare şi decăderea din drepturile civile, sentinţă definitivă şi irevocabilă, pedeliştii italieni, aflaţi şi ei la guvernare într-o discutabilă şi insolită coabitare cu democraticii reprezentând stânga, au organizat o amplu miting de solidaritate cu şeful lor suprem, dar care s-a transformat, prin chiar voinţa acestuia din urmă, într-un protest, dincolo de limita responsabilităţii, împotriva magistraţilor. De altfel, Berlusconi nu şi-a ascuns niciodată, nici măcar de pe poziţia de premier ori de şef, prin jocul rotaţiilor, al organismului european, antipatia, împinsă spre o ură viscerală, faţă de magistraţii din propria ţară pe care n-a contenit să-i atace murdar, inventând epitete ce-au sfârşit într-o tristă istorie.

În ciuda acestui comportament dereglat (a făcut istorie scena petrecută, la un summit G8 în Franţa, cu Barack Obama pe post de confident al lui Berlusca!), n-am reţinut, în afara unor banale remarci cu iz mai degrabă de ieftină ironie, nicio luare de poziţie din partea liderilor UE, necum de o punere la punct perfect legitimată de standardele comunitare. Aceleaşi standarde în baza cărora guverne şi parlamente de la Bucureşti ori de la Sofia au fost, câteodată, puse efectiv la zid. Şi pentru acte ori declaraţii cu mult mai… inocente decât furibundele atacuri berlusconiene.

Duminică, de la tribuna din Piaţa Plebiscitului din Roma, liderul „libertăţilor” (PDL) din Italia şi, prin adopţiune… familiară, „popular” european nu s-a mai rezumat la obişnuitele sale critici contra magistraţilor, dar a antamat declaraţii care, ele singure, ar trebui să descalifice orice lider politic dintr-o democraţie cât de cât respectabilă. El a declarat furibund că magistraţii nu sunt nici pe departe vreo putere în stat, ci doar nişte „funcţionar” chemaţi să slujească statul cu o „măruntă sarcină” şi în niciun caz posesori ai vreunui drept de a judeca pe aleşii poporului.

Nu-i cine ştie ce greu să ne imaginăm reacţiile boşilor de la Bruxelles dacă o declaraţie similară ar fi fost făcută prin capitalele de „periferie” ale Uniunii; şi, mai ales, dacă ele ar fi fost făcute de către adversarii popularilor europeni.

Dar şi aşa, ne aşteptam ca măcar cei câţiva cârcotaşi deja abilitaţi, îndeosebi, din echipa de zgomote a PDL-ului dâmboviţean, să aibă vreun cuvânt de spus. Ori măcar vreo virgulă, cât de palidă, în raport cu vehemenţa probată atunci când a fost vorba de lucruri, chiar şi perfect legale şi democratice, petrecute în ţara pe care, se presupune, c-o reprezintă.

Un fapt e sigur: „dreapta” europeană, majoritară încă, „pe cai”, cum spune, în Europa, chiar dacă nu şi… acasă, s-a dovedit în aceşti ultimi ani dotată cu o virtute pe care numai tradiţiile „familiste” o mai exhibă: coeziune, la bine şi la rău, şi o solidaritate (cazul „puciului” bucureştean o confirmă din plin!) care exală, nota bene, arome de complicităţi mai mult decât vinovate.