Blog/Notes : Discursul public(istic) sau cârciuma de la tv

0
80

Liberalizarea sistemului mass-mediatic în România, cu toate dificultățile și avatarurile știute, a urmat aceeași dramatică odisee ca și sistemul democratic, cu toate componentele sale intrinseci, de la libertatea de expresie la, spre a spune astfel, liberul …avort. Decretarea lor n-a fost suficientă spre a le pune la treabă. La fel, apariția posturilor tv, radio și a publicațiilor de tot felul n-a condus, din păcate, nici la constituirea spațiului public veritabil: și nu avem în vedere doar spinoasele probleme ale jocurilor de culise, ori ale clanurilor, acționând în regim de cabală. Ne referim mai ales la impedanța discursului public(istic) incluzând deopotrivă calitatea sa, dar și poziționarea în raport cu imperativul unei autonomii de gândire.

Și aici, ca și pe scena politică, s-a întâmplat că locul rămas vacant de demisionarii vechiului regim ori de cei convertiți dintre ei, să fie repede locuit, agresat, de indivizi nu doar lipsiți de mai sus invocata autonomie de gândire, ci, pe de o parte lipsiți de acea instrucție pe care RalfDahrendorf o considera ca fiind componenta cea mai de preț a unei democrații funcționale, iar, pe de altă parte, aserviți, respectiv, lucru încă și mai grav, dinainte aserviți: Puterii, sau, mai exact spus, unei Puteri, fie aceasta cea de la guvernare ori reprezentând grupuri de interese. Lipsa de instrucție – ca și, mai ales, de o instrucție adecvată, profesională – a perturbat din start sistemul mediatic: consecința imediată și cea mai curentă a fost aceea a unei improvizații sfârșind în „modele” de simulacre (vezi critica franceză de resort) mai mult decât mediocre (dacă putem accepta că simulacrele telematice poartă, la profesioniști, însemnul, fie el înșelător, al unui model!); o alta, în cazul unor actori cu ceva vocație, s-a manifestat pe direcția unui mimetism grosier al modelelor occidentale.

De aici, a rezultat spectacolul de iarmaroc generalizat, de clacă improvizată, de cârciumă mutată la tv, ca și instaurarea unui discurs omogenizat, standardizat excesiv, cu o stilistică aproximativă ori chiar răpusă de un agramatism sordid. Într-un fel, media au urmat cursul „politicului”, iar discursul său pe cel al celuilalt. Și astfel, ne-am trezit că, pe aceeași scenă ce rămăsese pentru o clipă goală, au apărut „formatori” de opinie fără să se verificat în vreun fel ori altul ca atare. Și, la fel, ne-am trezit cu tipologii de cititori, tele-spectatori etc. croiți rapid, pe structuri accidentale și, în mare parte, greșite, drept eșantioane de consumatori ai actului public discursiv.

Ce-i de făcut? Unicul remediu, într-o democrație funcțională, rămâne acela ca, antrenând, în același spațiu public încă fragil, multiple resorturi instituționale, dar mai ales componente ale societății civile, să așteptăm cu speranță metamorfozele necesare. Fiindcă, dacă spațiul public nu este neapărat piața înjurăturilor ori locul în care protestezi spre a mai primi o slujbă, ci acela în care ideile se confruntă spre a se resorbi într-un program apt să susțină democrația, atunci trebuie invocat consensul ca ofertă salvatoare și ca șansă de progres. Șansa ar putea fi, se spune frecvent, „europenizarea”. Însă nu-i de ajuns. Ea servește numai ca o presiune exterioară ce s-a dovedit, din păcate, mai puternică decât resorturile interne. Singurele victorioase la paliere mai profunde. Și pe termen lung.