Democraţia şi „senzaţionalul” mediatic

Despre vizita la Bucureşti a vicepreşedintelui american Joe Biden s-a scris, la vremea respectivă, relativ mult, divers, contradictoriu, aprig polemic, conferindu-i-se atribute şi semnificaţii supradimensionate, unele scoase din context. Suportul manipulator era, de altfel, previzibil, intrat, cum se dovedeşte, în fibra oricărui demers mediatic de astăzi şi, pe deasupra, globalizat.

S-a trecut de la diplomaţia formală, secretoasă, a ceauşismului cantonat într-o limbă de lemn care compromitea, programatic, orice pretenţie semantică, la comentariul urechist, în care, în acelaşi dispreţ al faptului veridic, partizanatul de grup ori de interese oculte a substituit elementara gramatică mediatică.

Un exemplu tipic de analizat într-un laborator de praxis comunicaţional l-am descoperit, recent, într-un cotidian central, pompos autotitrat „Naţional”. Cât de… naţional poate fi considerată respectiva gazetă, se va putea cu relativă uşurinţă deduce din rândurile de mai jos.

Într-un articol cu pretenţie de dezvăluire senzaţională – de care abuzează într-o veselie mai toate reţelele mediatice de la noi – autorul crede a fi în posesia, pe… surse, unor informaţii „secrete” despre ceea ce ar fi discutat Biden cu Ponta departe de urechile noastre nedemne de conţinuturi mai delicate. Un subtitlu ne anunţă, condiţional şi optativ, că „Victor Ponta ar putea renunţa la candidatura la prezidenţiale”, susţinut de un enunţ care, dacă ar fi şi adevărat, ar trebui să alerteze întregul sistem informativ al Ţării, ca şi celelalte instituţii ale unei democraţii cât de cât normale: „Joe Biden i-a dat un adevărat ultimatum premierului român” (sic!).

Lăsând la o parte logica gramaticală – un ultimatum, calificat ca „adevărat”, ar putea fi şi… neadevărat, fals adică? –, vesela patimă cu care jurnalistul ne oferă această veste pare sustrasă dintr-un text ficţional ori din scenariul unui film, de care, altminteri, cinematografia hollywoodiană nu duce deloc lipsă.

Întâi de toate, presupunând ca „adevărat” ultimatumul înaltului demnitar american, două perspective, la fel de sumbre, se deschid spre înţelegerea bietului cititor al isprăvii gazetăreşti: întâia vizează esenţa unor raporturi, de prietenie, cum sunt recunoscute oficial, dintre două state democratice, în care e exclusă, cel puţin principial, orice fel de ingerinţă în cadrul politicii interne de o parte ori alta.

Dar să le analizăm pe rând pornind de la nişte premise interogative.

Cum ne-am putea imagina, de pildă, o depeşă de presă din Olanda, Suedia, Portugalia, ca să nu pomenim de Franţa, Germania, Italia, cu un conţinut similar celui de mai sus? Şi dacă totuşi aşa ceva s-ar întâmpla, cu siguranţă că reacţiile media din respectivele ţări s-ar sesiza de o asemenea ingerinţă taxând-o cum se cuvine.

În al doilea rând, poţi, desigur, avea simpatii şi antipatii, ca jurnalist, cetăţean liber într-o ţară liberă şi democratică şi, prin urmare, e firesc să nu-ţi placă o formaţiune politică, un politician, un demnitar, fie acesta şi un preşedinte refuzat de vreo şapte milioane de concetăţeni. Democraţia nu este, şi se tot repetă acest adevăr elementar, perfectă, însă unicul instrument legal şi constituţional de a o aplica, verifica, atesta etc. este votul, liber, în deplină cunoştinţă şi conştiinţă civică, politică, patriotică, de ce nu. Şi e şi unicul atestat şi recunoscut ca reper fundamental al unui stat de drept şi al unei democraţii, oricât de discutate şi, mai ales, oricât de permisivă manipulării.

Chestiune de persuasiune, în definitiv, cât timp un candidat, în SUA, în Austria, Bulgaria, Ungaria ori Turcia, reuşeşte să acceadă, în baza unui vot, la orice funcţie în stat, în condiţii de normalitate.

Concluzia la astfel de intervenţii irigate prin circuite ale unor interese fie oculte, fie de-a dreptul nătângi, disimulate sub aparenţa unor „dezvăluiri senzaţionale”, se trădează, cum ar spune un fost premier. Dar, într-un astfel de context, trădarea pare a-i aparţine, chiar şi cu concursul inconştienţei, jurnalistului abonat la…surse de taină, care se auto-cataloghează, astfel, la polul opus sensului, încă neperimat, al titlului publicaţiei care-l plăteşte.