Optând, cu mai bine de doi în urmă, pentru un program reformist pe cât de ambiţios pe atât de contestat – de adversarii din afara şi dinăuntrul propriului partid – tânărul şi energicul premier Matteo Renzi nu se dezminte în temerara sa aventură de schimbare din temelii a politicii din Peninsulă. Abandonat şi de forţiştii lui Berlusconi cu care încheiase un pact având ca obiect două iniţiative legislative considerate de cotitură – legea electorală şi cea de revizuire a Constituţiei -, premierul s-a trezit, în ultimele luni, contestat şi de un grup din propria formaţiune, situaţi mai la… stânga şi debitori îndeosebi unor foşti lideri, printre care Pier Luigi Bersani şi Enrico Letta, ambii precedându-l, pentru scurte intervale, în fruntea guvernului, dar şi mai tinerii Pippo Civati şi Gianni Cuperlo.
Tărăgănată câteva luni de zile în Camera Deputaţilor, între amendamente şi contestări aprige, din care n-au lipsit nici acuzaţiile de „fascist” (sic!), Renzi a decis, cu gustul său pentru risc care-l particularizează şi când puţini se aşteptau, să ceară votul de încredere pentru proiectul legii electorale, asumându-şi chiar şi riscul de a „pleca acasă”, aşa cum a declarat. Potrivit procedurilor, a fost nevoie, săptămâna trecută de nu mai puţin de trei scrutine în Cameră, toate câştigate de premier, cu peste 340 de voturi favorabile, pentru ca la scrutinul de luni, final, să obţină 334, 4 abţineri şi 61 împotrivă, în condiţiile în care Opoziţia, alcătuită din Forza Italia, Liga Nordului şi Cinque Stelle au părăsit aula.
În definitiv, ce anume l-a determinat pe Matteo Renzi şi pe tinerii politicieni afiliaţi lui să-şi pună la bătaie chiar destinul politic cu un proiect de lege atât de dezbătut şi de controversat? Sintetizând la maximum prevederile acestuia, de-acum trimis la Palatul Chiggi spre promulgare de către Preşedintele Sergio Mattarella, miza supremă pare să fie aceea a sancţionării ultimelor şase decenii de legislaţie electorală italiană ce-a conferit ţării o unicitate în materie pe mapamond: instabilitatea politică reclamată de frecventele schimbări de guverne (într-o alternanţă cifrată la maximum doi ani) şi, prin asta, stoparea jocurilor politicianiste alimentate de „târgul” alianţelor deseori conjuncturale şi, ca şi la noi, denunţate ca soluţii imorale.
Noua lege, care va intra în vigoare în iulie 2016, prevede, printre altele, un premiu de majoritate pentru formaţiunea care se va clasa pe primul loc, cu condiţia de a depăşi pragul de 40 la sută. În caz că nu se întâmplă aşa, se va organiza, în decurs de două săptămâni, un nou scrutin, cu valoare de referendum – spun unii constituţionalişti -, între cele partidele clasate pe primele două locuri. Învingătorul va obţine 340 de locuri, ceea ce reprezintă 54 la sută, suficient cât să-i garanteze, în siguranţă şi cu maximă răspundere, un mandat guvernamental de cinci ani. S-a schimbat şi plafonul de intrare în Parlament, coborât la 3 la sută, ceea ce va permite o reprezentare mai largă şi mai în acord cu diversitatea geografică şi ideologică. În plus, în cele 100 de circumscripţii faţă de cele 27 de până acum, votul prevede liste cu şase candidaţi, cu un cap de listă, unicul care nu poate fi schimbat cu altul, în schimb, de la cel de-al doilea în jos fiecare dintre cei cinci poate fi preferat altuia preferat de alegător.
Sunt prevăzute garanţii şi pentru cele trei provincii cu autonomie sporită. Val d’Aosta, Trento şi Bolzano) cărora li se rezervă scrutinul uninominal, iar pentru minorităţi e prevăzut un prag de 20 la sută din voturile validate din circumscripţia în care candidează.
Există şi prevederi ceva mai… particulare. Prima e cea care permite candidatului cap de listă să se înscrie în mai multe circumscripţii; cea de-a doua, vizează reprezentarea pe sexe, astfel un alegător care preferă doi candidaţi, fiecare trebuie să fie bărbat sau femeie, iar pe total, la nivel de listă, nici unul din sexe nu trebuie să depăşească 50 la sută.
Cum şi ce va urma, peste un an şi ceva când legea pe care Renzi însuşi a botezat-o Italicum (a treia în ultimii 25 de ani, după Mattarellum, după numele actualului preşedinte ce-o iniţiase şi Porcellum, în vigoare până acum şi botezată astfel, derizoriu, chiar de cel ce-o propusese, adică ex-ministru leghist Calderoli, nimeni nu-şi asumă riscul unui răspuns răspicat. Cu excepţia lui Renzi însuşi, fireşte, care declara cu satisfacţie că, astfel, drumul reformelor pe care le-a propus e de-acum fără întoarcere. Iar asta chiar dacă, aşa cum comentau câţiva analişti inclusiv din cercul său de simpatizaţi, pariul său, al lui Renzi, a fost câştigat cu un preţ politic deloc neglijabil.
