De la o vreme, Traian Băsescu, tot mai locvace în spaţiul public, alternează abil mesajele pe facebook cu interviurile-maraton, acordate presei despre cei zece ani în fruntea ţării. Mai exact, se află într-o campanie de lămurire a românilor, care nu au înţeles, la vremea respectivă, nobilele sale demersuri, străine oricăror ranchiune politice şi altor ingrediente. Luni, 4 mai a.c., la „Adevărul Live”, a venit pentru „o discuţie sinceră” spre a explica deciziile controversate pe care a trebuit să le ia de-a lungul celor două mandate la Cotroceni, cum şi-a ales colaboratorii cu care a condus ţara, referindu-se, în context, şi la momentele legate de alegerile prezidenţiale din 2004, când l-a avut adversar pe Adrian Năstase, în tumultoasa dezbatere, din 8 decembrie, de la TVR. Întrebat de unul dintre intervievatorii de la Adevărul Live, ce conţinea, totuşi, „dosarul înmânat lui Adrian Năstase”, în pauza confruntării televizate, Traian Băsescu a răspuns, fără nici o ezitare, nici o grimasă, fiindcă o ştim de la Napoleon (discuţie cu Josephine, în septembrie 1809), „politica nu are inimă, ci numai cap”.
„O să vă spun, cu toată sinceritatea. Era o foaie dintr-un dosar de securitate, al altcuiva, nu al lui Adrian Năstase, pe care un binevoitor din PSD, pentru că ei aveau acces la arhivele fostei Securităţi, a desprins-o şi mi-a dat-o să o utilizez în dezbaterea respectivă. Nu fac nici un secret în a vă spune că mi-a fost silă de individ. (…). Nu o să vorbesc niciodată despre conţinutul ei, poate în vreo carte de memorii”. Jurnalistul stăruie, în curiozitatea firească: „Ne spuneţi cine este omul?”. Însă Traian Băsescu rămâne baricadat pe meterezele ambiguităţii exprimate: „Nu. Omul care mi-a dat documentul, categoric da, era din PSD, ca de altfel şi cel din 2009, din competiţia cu Geoană”. Neconcordanţa logică din afirmaţia lui Traian Băsescu, „o foaie dintr-un dosar de securitate al altcuiva, nu al lui Adrian Năstase”, ar fi meritat desluşită şi, deşi reporterul „simte” că intervievatul nu avea treabă cu „adevărul”, între timp aflat, trece la următoarea întrebare, lăsându-şi partenerul de platou să-şi savureze isteţimea. Cum au stat, de fapt, lucrurile? Pe 8 şi 15 septembrie 2004, deci în pre-campania alegerilor prezidenţiale, în „New York Magazine”, au apărut două articole semnate de un oarecare Aurel Sergiu Marinescu – „vestit anticomunist, dovedit turnător securist” – defăimătoare despre Adrian Năstase. În volumul său, „Cele două Românii” (Ed. Niculescu 2014), Adrian Năstase îi publică, la pagina 449, angajamentul cu fosta Securitate, semnat la 26.04.1972. „Informator de drept comun, condamnat iniţial la moarte, pentru că participase la delapidarea şi frauda de la construirea pistei Aeroportului Băneasa (pe care, cu mai mulţi complici, o făcuse „mai subţire”) şi care, după ieşirea din închisoare, transformat în turnător, a fost trimis imediat întâi în Franţa, pentru „legendare”, şi apoi în interiorul exilului românesc din SUA” (pag 448). Jurnalistul Dan Andronic, de la „Evenimentul Zilei”, fost consilier al lui Adrian Năstase, în campania pomenită, scria aşa pe blogul propriu: „Eram acolo, dezbaterea curgea bine. Îl văd pe Băsescu apropiindu-se de Năstase, dându-i un document şi spunându-i ceva la ureche (…). La un moment dat, după trecerea alegerilor şi pierderea lor, l-am întrebat pe Năstase ce i-a spus Băsescu. «Mi-a dat o copie după articolul din New York Magazine şi mi-a spus că staff-ul l-a sfătuit să-l folosească, dar el nu vrea»”. La rândul său, jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob, specializat pe investigaţii politice, pe site-ul Inpolitics (30 august 2009) a făcut, în temeiul unui document obţinut de la CNSAS, dezvăluirea despre „dizidentul” Aurel Sergiu Marinescu. Amestecat în ciorba mizerabilă a acelor alegeri. În noiembrie 2004, după primul tur de scrutin, Corneliu Vadim Tudor, convins că fusese fraudat la parlamentare şi prezidenţiale (turul I), publicase în revista sa ceea ce îi parvenise de la „dizidentul” menţionat, pentru ca, în final, să anunţe că votează … cu Traian Băsescu „pentru că are moravuri sănătoase” (declaraţie 3 decembrie 2004). Adrian Năstase rămâne convins, în volumul său „Cele două Românii”, că oamenii din fosta Securitate s-au aflat, la alegerile din 2004, în spatele lui Traian Băsescu. Coroborat cu ceea ce afirmă gen. (r) Aurel Rogojan, într-un articol, „Nici Washingtonul nu crede în lacrimi” (8 aprilie 2015), publicat pe cotidianul.ro, nu este exclus ca Adrian Năstase să aibă dreptate, deşi era anotimpul „revoluţiilor portocalii”. Revenim la „sinceritatea” lui Traian Băsescu – laitmotivul comentariului de faţă: nu aşa ceva are în exces fostul preşedinte. Altminteri nu lipsit de alte calităţi. Povestea cu „conţinutul acelui document”, deloc misterios, aflat în dosarul înmânat lui Adrian Năstase, este ştiută, şi nu trebuie aşteptate memoriile promise. Cât priveşte referirea privind apartenenţa sa la Partidul Comunist, argumentaţia este … mortală: „Ştiam că nu pot să trec ca un comunist egal cu Adrian Năstase şi, dacă i-aş fi spus că eşti rezultatul cremei comunismului, iar eu un simplu membru, ar fi fost mai greu de înţeles (…). Eu, pe mare, unde nu se ţineau şedinţe de partid, şi el care trăia din influenţa partidului”. Ca simplu membru de partid (chiar aşa?), Traian Băsescu reprezenta Marea Neagră la…Marea Nordului. Ne-a convins de asta prin viteza semnului crucii şi jurământul cu mâna pe biblie. Melancolic, pe alocuri, bun narator, dotat cu har actoricesc, Traian Băsescu lasă impresia că şi crede ceea ce spune, fiind gata, în orice moment, să scape o replică toxică şi, de ce nu … o lacrimă. Ştiind cui se adresează, „momentele de sinceritate” la care face trimitere mereu, rămân inedite. Şi poate istorice.
