Un om cu suflet bun!

S-a săvârşit din viaţă, chiar în ziua de Florii, poetul, ziaristul, scriitorul George Popescu, în care trăia, încă, o frumoasă epocă a literaturii noastre, a cărui amintire va rămâne un îndemn viu către cinste şi frumuseţe. Mi se rupe inima când mă gândesc în ce umilitoare dureri a închis ochii acest visător. Un publicist emblematic al Craiovei, de o erudiţie copleşitoare, autor a peste 30 de cărţi traduse, de la Giovanni Verga la Umberto Eco, Leonardo Sciacia, Vittolio Sereni. Scria bine şi vorbea copleşitor de bine, graţie unui aparat biografic extrem de robust. Mereu cordial, generos, altruist ca nimeni altul, rareori intolerant, poate risipitor cu marile lui disponibilităţi, George Popescu era un excelent conviv. În împrejurări de natură să ilustreze această virtute ofensivă intelectuală, prezenţa lui avea atâta relief încât dizloca totul în jur, prin tonul împăciuitor şi forţa argumentelor. În astfel de vremuri cum sunt cele pe care le traversăm, s-a prăpădit. Ar fi în drept să spunem că o astfel de vreme l-a prăpădit. O mare şi ireparabilă pierdere pentru duioasa sa familie. George Popescu a fost unul dintre oamenii erudiţi ai Craiovei, un maestru al cuvântului, una dintre inteligenţele luminoase, în domeniul nostru cultural. A scris la Ramuri, Mozaic, Paradigma criticului literar şi prozatorului Marin Mincu. Şi nu mai enumăr toate publicaţiile. Opera sa literară, consecventă cu ea însăşi, sinceră până în cele mai mici cute ale ei, este pătrunsă de o imensă bunătate şi o intensă iubire de aproape. În afara volumelor sale de poezie, eseuri, cronici literare, cronici de teatru, a socotit drept un apostolat să fortifice conştiinţe, să întărească gustul pentru literatură şi frumos şi să pregătească încetul cu încetul sufletele generaţiilor tinere pentru lectură. Cuprins de cea mai profundă durere, depun o lacrimă caldă pe mormântul ce-i va fi deschis lui George Popescu, fratele meu de suferinţă şi bucurie în toate momentele vieţii. Fie-i ţărâna uşoară!