Avocat, scriitor, jurnalist, moralist, filozof, cu o biografie mai simbolică decât opera, legat afectiv de Craiova, unde urmează clasa a VIII-a la liceul „Carol I”, susţine bacalauretul şi va colabora ulterior la revista „Meridian” scoasă de finul şi prietenul său Tiberiu Iliescu (publicau acolo regulat Mihnea Gheorgiu, Al. Balaci, Celac), Petre Pandrea, născut la Balş, rămâne o figură emblematică a Olteniei, prin numeroasele arestări ale sale în timpul dictaturii antonesciene, dar şi apoi (1948-1952) când, cum spunea, „huliganismul de dreapta fusese înlocuit cu huliganismul juridic de stânga”. A exersat profesia de avocat cu probitate şi neînfricare, pledând cu spaimă în suflet, pentru pâinea zilnică a copiilor şi pentru libertatea sa mereu ameninţată. Povestea undeva în „Memoriile mandarinului valah”, Petre Pandrea despre gândirea sa rurală, opinând că un intelactual rafinat la cinci universităţi europene, hotărât să simtă şi să acţioneze rural, este imbatabil. Este de nebiruit. „Sunt băştinaş, lipsit de indolenţă. Nu mă las prostit de oameni şi evenimente. Încerc să gândesc rural, ca mama, ca tata, bunicii, baba Stanca şi baba Ilinca”. A suferit ca un câine când cumnatul său Lucreţiu Pătrăşcanu, cu care nu s-a înţeles, deloc grozav, de-a lungul vieţii, a fost ucis de tovarăşii săi comunişti, cam în aceeaşi lună când în penitenciarul de la Sighet se prăpădea şi cel care a fost Iuliu Maniu, zeul Ardealului politic. De la Sighet şi până la Bădăcin, locul natal al lui Maniu, sunt câţiva zeci de kilometrii, şi nu s-a găsit nici un ţăran din Bădăcin să işi ia desaga, să înfrunte urgia şi „să ducă o pită şi o bucată de slană lui Ghilucă”. Iuliu Maniu a stat cinci ani la puşcăria din Sighet, nu s-a ridicat un deget în apărarea lui, care să fie consemnat. O singură călugăriţă catolică, sora sa Clara, venea mereu în anticamerele ministerului de Interne ca să se intereseze de soarta lui. În ceea ce-l priveşte pe celălalt idol al Ardealului, Lucreţiu Pătrăşcanu, un comunist naţionalist, dar atât de popular, căruia discursul de la Cluj „i-ar fi rupt gâtul”, a fost ucis în inima Capitalei, printr-un proces monstruos la care au participat avocaţi, judecători, procurori, martori, politicieni. Familia n-a aflat nimic decât în ultimul moment. Pătrăşcanu a fost asasinat în primăvara anului 1954, la un an după ce murise Stalin, deci vinovaţi de moartea sa nu erau… staliniştii. Petre Pandrea spune că a încercat tot ce i-a stat în putinţă pe lângă Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, dr. Petru Groza să-i obţină comutarea pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă. L-a plâns sora lui, cu lacrimi fierbinţi dintr-un izvor nesecat. Restul oamenilor au discutat despre Iuliu şi Lucreţiu la un pahar de vin şi şi-au văzut de treburi. Drama omului politic este oriunde cumplită şi cu atât mai mult în Valahia. Interesantă observaţie. Mai ales că peste o lună se împlineşte un an de la arestarea fostului lider al social-democraţilor, Liviu Dragnea, şi momentele acelea groteşti, cu o ceată de „protestatari”, gata să îl sfâşie dacă ar fi ieşit din maşină, încă nu s-au estompat. Liviu Dragnea nu violase minore, nu vânduse copii, nu incendiase bunurile altora şi fusese condamnat în circumstanţe, care nu mai interesează pe nimeni. Secvenţele acealea, cum le spuneam groteşti, puteau fi comparate doar cu cele din „Reconstituirea” lui Pintilie, când suporterii care veneau de la un meci de fotbal, revărsându-se peste un podeţ, ca un puhoi de pitecantropi, figuri monstruase, animate de rânjete, asistă la bătaia dintre Ripu (Vladimir Găitan) şi Vuică (Gigi Mihăiţă) şi au vociferările pe care le au. S-a spus mult mai târziu, că „ăia eram noi”, schimonosiţi de comunism, şi nu realizam asta, deşi se pare că aşa suntem din totdeauna, o exigenţă care poate suferi contradicţii.
