La 52 de ani, fostul internaţional craiovean de fotbal, Emil Săndoi, îşi pãstreazã neschimbat silueta, timbrul vocii şi surâsul, greu imitabil. Orice reîntâlnire a noastrã nu poate face abstracţie, de nu puţine amintiri comune. Ca de pildã, o partidã de fotbal, memorabilã, pe „Central”, în octombrie 1983, cu Steaua Bucureşti, cu un stadion arhiplin, destul de iritat, la mãsurile Comisiei de disciplinã a FRF, pentru ieşirea de pe teren a echipei, în partida precedentă cu Sportul Studenţesc, şi cu o “rectificare” neobişnuită, la staţia radio, făcută de Cristian Ţopescu, despre o greşeală a subsemnatului în avancronica jocului, apoi introducerea lui în teren (la scorul de 0-1) şi victoria finală a Craiovei (2-1). Publicul îl alinta cu apelativul de “Stromberg”, aluzie la suedezul “deşirat” de la Benfica, care ne mâncase zilele, în partida aceea, din returul semifinalei UEFA, despre care se mai vorbeşte şi astăzi. Student la TCM, Emil Săndoi era trimis la Caransebeş pentru satisfacerea stagiului militar şi, de acolo, la Cluj Napoca, readus în Bănie, în cele din urmă, după aranjamente politice şi nu numai. Amintiri. Cu simbolistica lor. Uneori când vreau să definesc “ghinionul” ieşind din clişee, nu ştiu de ce îmi vine mereu în minte deznodământul finalei “Cupei României” din 26 iunie 1993 de pe “Naţional”, cu 10.000 de spectatori în tribune, cum atestă arhiva. Cu FC Brăila: 2-0 (0-0) pentru Craiova. Şi Emil Săndoi pe targă (cu dublă fractură de peroneu şi fractură de tibie) la piciorul drept, comisă de…Petrache. Toată lumea regreta câştigarea trofeului soldat cu o asemenea pierdere. Şi, iată circumstanţele. Oficialii clublui francez Olympique Lyonnais – Liga I – perfectaseră de mai multă vreme formele transferului jucătorului craiovean. Undeva la 800.000 de dolari pe an pentru el şi un milion de dolari pentru club, mană cerească la praful care domnea pe atunci în Ghe. Doja. Francezii au vrut să-l preia la Lyon, pentru o intervenţie chirurgicală, sperând în recuperarea cât mai grabnică. Dar totul s-a năruit. Emil Săndoi avea 30 de selecţii la reprezentativa A. Trecuse pe la toate loturile naţionale. Urma CM de fotbal din 1994 din SUA, iar el era titular în echipa lui Anghel Iordănescu. Ar fi prins “generaţia de aur”. După un an de covalescenţă va mai evolua un campionat la Craiova, pentru a pleca la divizionara secundă franceză Angers SCO. Unde va rămâne un an şi jumătate. Pe un salariu, infinit mai mic decât ceea ce „ratase” la gomoasa Lyon. Pierduse trenul, dar nu şi încrederea de sine. Şi-a suportat ghinionul fãrã sã crâcneascã. Considerând cã el, ghinionul, este un soi de noroc care îşi rateazã ţinta. Fiindc nu-i aşa, şansele care se pierd sunt cele mai mari neşanse. Dupã stagii, mult mai reduse, la FC Argeş şi Craiova, ca jucãtor, pentru a atinge cifra de 350 de jocuri şi 50 de goluri, va trece pe banca tehnicã. „Ghinionul, zâmbeşte Emil, face parte din destin. Gândindu-te obsesiv la el, te poticneşti în viaţã şi timpul trece repede. Nu e aşa?”. Mãrturisesc cã nu l-am contrazis, fiindcã îmi lipseau argumentele. Mi-am reamintit doar de un alt fundaş central al Craiovei, Iulicã Popa, oprit acasã, pentru probleme cardiace – neclare, înaintea plecãrii la Mondialul mexican. Fusese cu lotul olimpic în Australia şi, probabil, aşa cum îmi spunea adesea, în nenoroc a fi demn înseamnã sã ai întotdeauna un suflet ales.