Periile electrice zumzăie plăcut din fiecare colț al încăperii. În oglinzile ovale și neobișnuit de mari, care pleacă direct din parchet, se reflectă tot atâtea chipuri ciufulite. Doamnele zâmbesc și încearcă să arunce măcar o privire pe sub ghemotoacele de șuvițe care le acoperă fețele. Stau relaxate pe fotolii din piele și discută, destinse, cu coafezele care le vântură părul cu naturalețe. Peste tot se vorbește aceeași limbă, a nuanțelor care trebuie aplicate sau a tunsorilor care trebuie abordate, în funcție de forma feței. Camera se inundă cu un miros puternic și înțepător, când cineva se hotărăște să-și aplice o vopsea nouă, iar pe parchet se depun straturi fine de păr tocat, când cineva alege o altfel de tunsoare, mai potrivită.
Ne aflăm la Claire Beauty Salon, iar doamnele care ne privesc fericite din scaunele cosmetice sunt paciente ale secțiilor de oncologie și participă la una dintre cele mai frumoase campanii „Pictăm pe chip speranță”, demarată de cinci ani de ACCES Oltenia. Suferința lor poartă un nume înfricoșător: cancer. Privindu-le zâmbetele largi, nici măcar nu ai bănui că duc această permanentă bătălie pentru viață. Acum sunt degajate și foarte frumoase. Un pictor sau un artist adevărat ar ști, cu siguranță, să ne spună din ce se compune farmecul special care le coboară din privire. După ce și-au aranjat părul, atât de fragilizat după chinuitoarele ședințe de chimioterapie, doamnele trec alături, pentru o ședință de machiaj. Cocoțate pe scăunelul înalt, cu un singur picior, își simt fața inundată de o lumină puternică. O colecție întreagă de pensule le aleargă apoi pe pomeți și pleoape, pe buze. Când se descoperă în oglindă, au o revelație: sunt niște femei frumoase.
Poartă boala, în corp și-n suflet, de șapte ani
Bianca a terminat ședința de machiaj, iar ochii săi sunt acum ireal de frumoși. Fardul închis la culoare i-a accentuat nuanțele mătăsoare din privire, iar pudra i-a îmbujorat discret obrajii. Are 35 de ani și poartă această teribilă boală în sânge și în suflet de șapte ani. Vorbește deschis despre ea. „Nu am avut nici o durere, absolut nici una. Mai întâi mi-a apărut o paralizie la piciorul stâng, apoi s-a agravat și la mână. Am făcut analize și mi s-a spus că am o tumoră cât o portocală, îngropată în partea dreaptă a creierului”. Tânăra înaltă, cu mers legănat, a trecut prin cinci operații în ultimii ani. În miezul creierului său, acolo unde nimeni nici nu îndrăznește să gândească, a mai rămas un rest al acestei cumplite maladii, care îi provoacă, în răstimpuri, crize epileptice. Dar Bianca zâmbește cu optimism chiar și atunci când ne vorbește de furtunelul pe care îl poartă în corp, pe sub piele, ca să o țină în viață. „Am un dren în corp prin care se elimină lichidul care se formează în creier din cauza acestei tumori. Nu mă sperie, doar că trebuie să încerc să fiu foarte liniștită, să mă odihnesc mult”, spune, cu ochii transformați în scântei, Bianca.
Când muzica hip-hop aduce bucurie
A făcut sport de performanță, practicând voleiul, și a urmat două facultăți, psihologia și farmacia. S-a pregătit pentru viață și se vedea făcât o carieră în domeniul farmaceutic, dar din păcate, nu se mai poate acum. Cu sufletul eliberat ca de o povară, Bianca spune că acestea sunt niște lucruri care nu o mai întristează demult. „La mine nu a fost niciodată cazul să merg la psiholog. Știu că tu singur îți ești cel mai bun psiholog și m-am luptat cu mine. Viața mea este banală acum, dar tot merită trăită. Pentru simplu fapt că mă trezesc și admir soarele pe care un orb nu îl poate vedea, există un motiv de bucurie în viața mea”. Bianca vorbește inclusiv cu ochii, transmite multă încredere și iubire pentru oameni și viață. Familia sa sunt mama și tata, iar cea mai mare plăcere este muzica. Îl iubește pe Uzzi de la BUG Mafia și ar da orice să meargă la un concert al lor. „Am toate albumele, le știu toate piesele. Uzzi are 1,60 m, dar cred că l-aș vedea, m-aș emoționa extrem de mult”. Râsul său ștrengăresc răsună în salon și are marea calitate de a se face molipsitor pentru noi, cei sănătoși, dar cu sufletele crispate.
Visează să devină paramedic
Bianca mai are și uluitoarea calitatea de a crede enorm în destinul său. Are coșul pieptului ușor bombat de la intervenția de introducere a drenului, dar este un amănunt mult prea micacum. Știe că se va face complet bine și va ajunge paramedic, adică persoana care va ajunge prima la un om în suferință și va încerca să-i salveze viața. „Dacă aș fi mai bine și aș putea să citesc fără să obosesc, aș face un curs pentru paramedic. Mi-aș dori să ajut și eu alți oameni. Probabil că o să fiu paramedic, indiferent cât de târziu va fi”, ne spune cu o încredere care ne convinge și pe noi. Este chemată în încăperea în care se dă formă părului și zăbovește acolo o jumătate de oră. Când foarfecele și periile își încetează munca și Bianca se strecoară pe hol, spre ieșire, este de nerecunoscut. Părul proaspăt vopsit, de un roșu înflăcărat, i se rotunjește pe sub bărbie și îi încadrează chipul ca al unei păpuși. Dar ochii, mai ales ochii îi licăresc ca niște nestemate vii.
Ședințele de chimioterapie i-au ars sufletul
În fața unui mese de toaletă, doldora de farduri în toate nuanțele, stă așezată o doamnă cu părul castaniu, frumos aranjat. Cosmeticiana îi aplică, meticulos, pe ploape, un fard, apoi altul, iar la final îi îmbracă genele cu un strat subțire de rimel. Când spune „gata”, doamna poate să deschidă ochii. O privire catifelată, de un cafeniu profund, ne învăluie. Deși bănuiam, povestea ei ne convinge că și dincolo de această privire a săpat adânc cancerul. „Boala am descoperit-o în toamna lui 2017. Am simțit o durere puternică și când am palpat am simțit tumora. Intervenția am făcut-o la București, iar acum sunt bine, sunt pe tratament”. Cancerul a venit cu o mare suferință pentru această frumoasă doamnă. Insuportabila durere provenea și din faptul că, fiind medic de profesie, înțelegea foaerte bine care este parcursul pe care îl are această boală. Ședințele de chimioterapie în care și-a pierdut părul au ars-o pe dinăuntru. „Se întâmplă ceva și cu sufletul tău, are o mare legătură cu ședințele pe care le faci acolo. Când te ridici de pe pat, simți că nu mai ai pic de viață în tine”. Ca să poată să-și vindece sufletul, care s-a îmbolnăvit laolaltă cu corpul, merge săptămânal la un centru pentru îngrijirea copiilor cu probleme. Zâmbetele lor îi fac bine, sunt cel mai teribil leac pe care l-a descoperit până acum pentru părticica aceea invizibilă, numită suflet.
Un strop de fericire
Toată săptămâna, și alte doamne care trec prin aceeași cumplită suferință sunt așteptate să deschidă ușa salonului Claire, de pe Principatele Unite. În cadrul campaniei „Pictăm pe chip speranță”, ele vor primi servicii cosmetice gratuite care le vor face să-și amintească, din nou, că sunt femei și sunt frumoase. Însă cea mai mare bucurie vor fi oamenii pe care îi vor întâlni acolo, gata pregătiți să le aducă puțină bucurie și mângâiere sufletească. Unul dintre ei este Andreea Niță a cărei mare generozitate se probează de cinci ani încoace. „Credem că dacă binele se întoarce către oameni, efectul acela de bumerang de a simți serotonina care ne crează sentimentul de fericire este mai mult decât ceea ce ne-am propune de la viață, este scopul deplin de a fi împăcați cu noi că ne-am îndeplini misiunea pe pământ”. Andreea Niță este președintele ACCES Oltenia, asociația care, an de an, se împrietenește cu suferința doamnelor care luptă cu cancerul. „Dacă doamnele simt curajul de a veni să-și exprime cumva suferința este clar că trec de la acel sentiment de insecuritate în cel de confort, de sprjin și de suport. Traversezi mai ușor o perioadă vulnerabilă și dificilă când îi ai alături pe cei care înțeleg și îți împărtășesc suferința, pentru că o trăiesc asemenea ție”, spune Andreea Niță. Într-un salon cosmetic încărcat de frumusețe, și nu într-unul rece de spital, doamnele înțeleg că suferința lor intensă trebuie să fie împărtășită semenilor, pentru a nu mai fi o povară sufletească atât de mare pentru ele, crede președintele ACCES Oltenia. „Boala îți resetează complet viața și este momentul în care trebuie să te reconstruiești: realizezi că ceea ce ți se întâmplă îi afectează pe cei din jur. Și atunci, dacă ești suficient de altruist, reușești să nu îți expui familia și prietenii, purtându-ți cu mare discreție durerea. Dar această suferință nu face altceva decât să îți acutizeze sentimentul de vină, de culpă. Nu ai cum să te întorci în punctul în care erai perfect și abilitățile tale îi avantajau pe cei din jurul tău. Pe de altă parte, îi împovărezi și pe ceilalți cu propria suferință, pentru că indirect sunt martorii aceastei dureri, iar empatizarea le crează și lor o stare de disconfort. Dacă, totuși, în rețeaua comunitară există oameni care să ducă această povară similară cu a ta și ea se împărtășește, iar comunitatea te sprijină, devii membru într-o rețea de suport”. Descris în linii mari, acesta ar fi binele numit speranță pe care voluntarii de la ACCES Oltenia – începând cu organizatorii, cu psihologul Gabriela Predu, cosmeticienele de la salonul Claire și fotografii voluntari – îl pictează pe chipurile și în sufletele acestor minunate doamne.
