Devenită un leit-motiv odată cu victoria lui Barak Obama, ideea schimbării a intrat vertiginos în discursul public din ultimii ani, în dubla ei conotaţie imperioasă: pe de o parte, constatarea eşecului unui mod, tradiţional. de a exercita actul politic în noul context al unei lumi schimbate şi în continuă şi ameţitoare schimbare, pe de alta, nevoia de reformare a clasei politice, ea însăşi debitoare a unui praxis devenit oarecum desuet. Ce altceva sugerau – şi chiar solicitau imperios – marile proteste din Europa şi din alte părţi, culminând cu cele recente din Ucraina? O schimbare care ar fi trebuit – şi încă rămâne o mare urgenţă – definită şi urmată nu în litera unui slogan circumstanţial şi circumstanţiat la un anume context geo-social, ci în spiritul, de profunzime, pe care o insatisfacţie a „străzii”, l-a etalat la nivelul unei transformări paradigmatice. O altă politică nu mai e de conceput nici cu aceeaşi tipologie de super-funcţionari oscilând între populism şi birocraţie, aşadar între promisiuni strict electorale şi o birocraţie coercitivă şi, pe alocuri, absurdă în incongruenţa ei endemică. La o lume nouă, aş spune însă substanţial diferită de cea de care ne-am despărţit, indiferent de cauzalităţi, era, este nevoie de un alt tip de politicieni, gestionari ai unor transformări ce impun decizii prompte, imediate şi încă şi pe cât posibil raţionale şi, în plus, a cărora aplicabilitate, concretă şi la timp, reprezintă, probabil, una din caracteristicile sale esenţiale.
Un prim şi, pe moment, promiţător pas s-a făcut în Italia, în acest început de an 2014. Mai întâi, la nivelul unei formaţiuni, fosta stângă italiană fărâmiţată şi anesteziată de dispute interne, Partidul Democrat, la conducerea căruia a acces o echipă de foarte tineri politicieni, din iniţiativa şi cu concursul fostului primar al Florenţei, Matteo Renzi, uns, în aceste zile şeful unui Executiv alcătuit tot dintr-o majoritate de tineri. S-a scris şi speculat mult în media din Italia despre această schimbare: n-au lipsit nici bocitoarele, nici profeţiile cu iz academic. Şi, în ciuda tuturor, noul Guvern şi-a intrat deja în pâine, redus la 16 portofolii, egal împărţite între tineri şi tinere. Argumentul noului premier italian a fost, în principiu, acela previzibil, dar nu mai puţin paradoxal tocmai de aceea contestat de câţiva faimoşi „patriarhi” ai vechilor regimuri: nu poţi face o schimbare de substanţă cu persoane pe a căror expertiză s-a depus densă rugina decenală a politicii tradiţionale şi falimentare.
Nu ştiu ce viitor va avea tânărul premier al Italiei şi echipa sa, în cea mai mare parte, convocată din afara arealului politic cu vechi şi repetate acreditări. Ceea ce se poate constata pe viu este rapiditatea cu care probleme de anvergură rămase nerezolvate, precum o nouă lege electorală, o nouă legislaţie a muncii, intervenţia în sectorul educaţiei, prioritar la nivelul bazei materiale etc. etc. au intrat pe agenda noului guvern şi şi-au făcut vizibile chiar şi primele semne.
Gândurile de mai sus mi-au fost mijlocite de evenimentul politic, major, poate decisiv pentru ieşirea dintr-o criză de management la nivelul politicii noastre, anume noul guvern Ponta avizat de Parlament. E vorba de cooptarea în structura sa a unor tineri şi relativ tineri sosiţi, la fel ca în Italia, din afara arealului „tradiţional”. Ceea ce mă intrigă este, de o parte, exhibarea unei bănuite nemulţumiri în rândul aşa-zişilor baroni locali, pe de alta, atacurile acerbe venite dinspre pretinşi analişti, ataşaţi mai tuturor poziţiilor de simbrii. S-a ajuns la încă un paradox – printre atâtea cu care ne confruntăm zilnic – ca oameni care deplâng plecarea tinerilor dotaţi şi confirmaţi ca atare din ţară să ironizeze, acum, pe o tânără şcolită şi atestată la Oxford, în tonul unui ex-ministru semi-doct, al cărui unic loc va fi cu certitudine în cel mai sulfuros anonimat al istoriei recente.
Fără îndoială, ca şi în cazul italian pe care l-am evocat, rămâne de făcut şi de evaluat proba actului guvernamental: cât mai rapid şi, îndeosebi, cât mai altfel, în linia acelei schimbări de care vorbeam, cu atât mai mult cu cât timpul presează şi practica talciocului mediatic trebuie abolit. Numai astfel, schimbarea mai poate fi posibilă.
