Când liberalii, social-democraţii şi conservatorii îşi jurau credinţă „într-un congres comun”

0
62

Proximitatea primului parastas, după decesul anunţat al USL, i-a prilejuit liderului liberal, Crin Antonescu, încă un exerciţiu de bună dispoziţie şi hlizeală în Parlament. După ce al doilea om în stat şi-a anunţat demisia din funcţia de preşedinte al Senatului, cu maximă voioşie, s-a dus liniştit în bancă, irizând o ebrietate sufletească şi o veselă complezenţă faţă de sine, de-a dreptul suspectă, aidoma celei din „seara atât de frumoasă” când a anunţat ruperea USL. Aruncând ţara într-o instabilitate periculoasă. Nu era o demisie de onoare, şi o să demonstrăm de ce, ci una circumscrisă momentului de teatru vesel pentru neajutoraţi, pe care îl joacă aidoma unui politician de mâna a doua, cum l-a definit, nu demult, filozoful şi eseistul Andrei Pleşu, fără a-l lua în seamă, seduşi de tropăitul politic al USL. Delimitarea lui Crin Antonescu de PSD, aventură personală, de-a dreptul confuză, demnă doar de ceaţa din capetele celor care îl acompaniază, în desconsiderarea unei hotărâri a congresului comun al PNL, PSD şi PC, din 7 aprilie 2012, are, de bună seamă, un tâlc. De care o să ne convingem. Deşi strategia zgomotoasă, de provincie, adoptată, pare lipsită de armătură şi de contur. Congresul, spune capitolul VII din Statutul PNL, este forul suprem de conducere şi de decizie al partidului. Ori, congresul comun al opoziţiei de atunci – PSD, PNL, PC – precedat de congrese ale fiecărui partid în parte, care au votat rezoluţii comune, conform cărora urmau să nu colaboreze cu Traian Băsescu şi PDL, stipulând şi nominalizarea lui Crin Antonescu drept candidat USL pentru Cotroceni şi a lui Victor Ponta pentru Palatul Victoria, mai introducea o noutate, în protocolul ratificat cu un an în urmă. Care stipula expres că, la prezidenţiale, va fi preferat candidatul cel mai bine plasat în sondaje, iar partidul care nu avansa oferta respectivă o avea pe cea pentru funcţia de premier. La Congresul comun din 7 aprilie 2012 – o, tempora! – Victor Ponta făcea o trimitere simbolică la Alexandre Dumas, afirmând galant „parcă suntem cei trei muşchetari”. Pe fondul suspiciunilor reciproce, PSD, PNL şi PC îşi jurau credinţă nestrămutată. Dar ce mai înseamnă în lumea noastră un asemenea gest! Numai că astfel de atitudini politice aveau, de bună seamă, reverberaţia lor la nivelul unui electorat, de-a dreptul exasperat, de acum, de guvernarea Boc şi, apoi, Ungureanu. Ceea ce s-a şi dovedit în alegerile locale şi apoi în cele parlamentare. Problema în discuţie, de natură eminamente morală, este „păcălirea electoratului de o gaşcă politică”, nu un partid serios, animat de interesele ţării, nu mai pomenim lustruita sintagmă „interes naţional”, fiindcă se credea până acum că rezoluţia unui congres, supravalidată printr-un congres comun al partenerilor politici, nu poate fi revocată decât potrivit principiului simetriei. Dacă Delegaţia Permanentă a PNL a putut „desfiinţa” o hotărâre a Congresului PNL asta ţine de seriozitatea liberalilor, care nu aveau, în pedeege, astfel de trădări.  Deşi, dacă stăm bine şi ne gândim, şi Ion I.C. (Ionel) Brătianu „venea când vrea la putere, sta cât vrea, pleca când vrea şi aducea pe cine vrea”  (Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, 1935).