Formula şoc, -„moarte cerebrală”-, prin care Emmanuel Macron a caracterizat NATO a deranjat aparent aliaţii, chiar dacă reacţiile acestora, cu excepţia preşedinţilor american, Donald Trump, şi turc, Recep Tayyip Erdogan, au fost mai mult nişte bombănituri în batistă. De fapt, nu este prima manifestare frondistă, de independenţă, a preşedintelui francez, care prin multiple gesturi de ruptură cu diplomaţia predecesorilor săi, arată că are o agendă proprie şi în privinţa arhitecturii de securitate în Europa Centrală şi de Est, împărtăşită şi de alţi lideri europeni. Dacă Angela Merkel a afirmat că nu e de acord cu preşedintele francez, cu privire la decesul NATO, îşi menţine în schimb teza potrivit căreia pentru apărarea Europei nu se mai poate conta pe SUA, implicit NATO. Pentru ceilalţi aliaţi, „umbrela americană” este confortabilă şi finalmente puţin costisitoare. Turcia, prin afirmaţiile autoritare ale preşedintelui său, pendulează între hazard şi improvizaţie, şi pune aliaţii în faţa faptului împlinit, prin intervenţia sa în nord-estul Siriei, contra partenerilor kurzi, ai coaliţiei nord-atlantice. Prin această ambiguitate a Turciei, flancul sudic şi sud-estic al NATO ar fi teoretic –încredinţat- României, dominată politiceşte de Germania, şi Bulgariei, deşi Albania şi Macedonia de Nord, membri noi ai NATO, se declară aliaţi devotaţi ai SUA. Emmanuel Macron are bune relaţii, chiar deosebite, atât cu Vladimir Putin, cât şi liderul chinez Xi Jinping, în martie a.c. celebrându-se a 55-a aniversare a relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări (Franţa şi China). Iar recent, Emmanuel Macron, însoţit de o suită de oameni de afaceri, s-a întors dintr-o vizită reuşită, adică finalizată prin multe contracte, la Beijing şi Shanghai. Pe fondul relaţiilor de care pomeneam se dezvoltă noi şi fertile cooperări economice. De urmărit atent sunt şi bunele relaţii ale Parisului cu ţările din Golf, clienţi în materie de armament, fără însă vreo apropiere de Damasc, unde ambasada Franţei rămâne închisă după 2012. Tentativele de mediere din Libia, între mareşalul Khalifa Haftar şi preşedintele libian, recunoscut de ONU, Fayez Sarraj deranjează însă Roma. Pe o tablă de şah a politicii internaţionale, Emmanuel Macron mută destul de curajos, dar şi benefic pentru ţara sa. A dat un nou suflu relaţiilor ruso-europene, intuind acordul tacit al Berlinului şi apropiatul summit de la Paris, în formatul Normandia, pe chestiunea ucrainiană, chiar rămâne aşteptat. În cadrul unei conferinţe de presă marţi, împreună cu Donald Trump, Emmanuel Macron a spus clar „Je maintiens ces propos”. Adică rămâne valabil ce a declarat pentru „The Economist”. Convins de faptul că nici un summit după 1989 al NATO n-a propus definirea unei noi doctrine, cu finalităţi clare şi valori comune. Chestiunea lărgirii NATO spre Australia, Israel, Japonia, se pune din timp în timp. De asemenea a definit terorismul ca fiind duşmanul comun, deplângând faptul că nu există aceeaşi definiţie a acestuia, aluzie la ceea ce face Erdogan cu forţele kurde, care au combătut în Siria grupul jihadist al Statului Islamic, alături de ţările coaliţiei internaţionale. Dacă este de acord cu faptul că NATO răspunde la ameninţările emergente precum războiul hibrid şi tehnologiile disruptive din domeniile spaţial şi cibernetic, Emmanuel Macron are nu puţine abordări care îl particularizează. Interesant este faptul că Vladimir Putin a denunţat marţi, comportamentul „deloc corect”, chiar grosier al NATO, în pofida promisiunilor făcute, potrivit Kremlinului, după căderea URSS. „Noi ne-am exprimat în mai multe rânduri dorinţa de cooperare cu NATO pe ameninţările reale, precum terorismul internaţional, conflictele armate locale, şi pericolul proliferării armelor de distrugere masivă”. Agenda lui Emmanuel Macron nu se schimbă după summit-ul NATO de la Londra, şi rămâne de urmărit care dintre ţările europene i se vor ralia, nu declarativ, ci prin atitudine.
