Despre Oriana Fallalci sunt puţine lucruri de spus, personalitatea sa fiind de-acum consacrată nu doar în lumea mediatică internaţională, ci şi în cea a activiştilor pentru justiţie, socială şi nu numai, ca şi în mai disputatele cercuri ale literaturii. Am scris în mai multe rânduri despre câteva dintre cărţile şi, mai precis, despre poziţiile pe care acestea le-au propus şi le-au impus, mai de fiecare dată de o manieră „scandaloasă”. Cu adolescenţa sa petrecută în rândurile rezistenţei antifasciste nu de parte de Florenţa, crescuse, în mod firesc, în spiritul valorilor „de stânga”, ceea ce a determinat-o să se aventureze, la maturitatea carierei jurnalistice, să înfrunte, în interviuri atipice, transformate aproape toate în cărţi de succes, figuri politice nu mai puţin singulare în ambientul politicii mondiale, de la Indira Gandhi la ayatolahul Mohammad Reza Pahlavi, de la Golda Meir şi Yasser Arafat la Deng Xiaoping, lech Walesa şi Miammar Gadhafi.
Târziu, mai ales după acel eveniment crucial al istoriei de azi – şi poate de mâine – survenit la 11 septembrie în SUA, unde de altfel se şi stabilise, şi urmare căruia a scris poate cea mai „scandaloasă” operă a sa, La Rabbia e l’Orgoglio („Furie şi Orgoliu”), septuagenara atunci jurnalistă avea să-şi decanteze şi crezurile-i ideologice. Al căror deces, se ştie, fusese deja decretat de mai mulţi dintre gânditorii de la sfârşitul mileniului trecut. Iată ce declara într-una dintre ultimele sale interviuri:
Ergo, termenii Dreapta şi Stânga sunt pentru mine două stătute şi învechite expresii la care recurg doar din obişnuinţă sau din convenienţă verbală. Şi, aşa cum spun în ’Puterea Raţiunii”, în ambele văd doar două echipe de fotbal ce se deosebesc prin culoarea tricourilor purtate de jucătorii lor dar care, în substanţă, joacă acelaşi joc. Jocul de a prinde mingea Puterii. Însă nu Puterea de care e nevoie spre a guverna: Puterea care îi foloseşte ei înseşi. Care se istoveşte pe sine însăşi în sine însăşi.
Cât de exactă este o astfel de evaluare în termenii unei judecăţi evaluatoare mi se pare superfluu de explicat, iar spectrul politicii de pe întregul Mapamond oferă surse impecabile. Poate doar comparaţia Politicii cu Sportul ar mai avea nevoie de ceva nuanţări, fie şi pentru motivul că în anturajul celui din urmă, jocul în dimensiunea sa ludică e dotat cu reguli precise şi, pe deasupra, şi cu un arbitraj care, cel puţin principial, nu îngăduie nicio derogare de la spiritul lor.
Antijihadismului ei din cartea mai sus citată nu i-a lipsit o dimensiune profetică şi tocmai aceasta a stârnit un val de critici şi de neobişnuit scandal tocmai în Franţa, adică în ţara ce-avea să sufere, peste puţin un deceniu de la decesul Orianei Fallaci, de pe urma unei gherile în numele lui Allah. Am descris atunci într-un articol (a se vedea „Scandalul unei profeţii (Oriana Fallaci despre filfizonii francezi şi sinuciderea Europei”) şi despre reacţia sa la solicitarea unor colegi din Hexagon în care, disociind Franţa de hoarda de intelectuali autolivraţi ca elitişti, îi lichida lideralmente pe cei din urmă cu argumente fără drept de apel, în stilu-i ce-o făcuse celebră constând într-un mixaj dintre pamflet şi parabolă livrescă. „Dacă eşti un vierme de mătase – nota ea – şi te prinde molusca mori în cursul unei singure nopţi.”
Nu mai reiau aici întreaga „poveste”, adică scandalul cu un final în net avantaj pentru autoarea „Furiei şi orogoliului” confirmat după atentatele ce-au zguduit Franţa la ani distanţă de la moartea ei. Ceea ce mi se pare interesant şi instructiv în contextul de-acum al profeţiilor sale este replica pe care i-a dat-o încă în îndepăratul 8 octombrie 2001, un alt imens jurnalist italian, cu nu mai puţine aventuri mediatice prin lume, mai ales în Orientul Îndepărtat şi în cel Mijlociu şi, ca fapt divers, un coleg şi prieten al ei de-o viaţă. El îi replica atunci amicei asezonate într-un zgârie nori din New York că – “rabbia e odio” non ci aiuteranno a sconfiggere il terrorismo.
Textual, Tiziano Terzani, într-o scrisoare ce-avea să concureze în celebritate cartea Orianei, îi răspunde astfel: Şi tu, Oriana, punându-te în primul rând al acestei cruciade contra tuturor celor ce nu sunt ca tine ori care-ţi sunt antipatici, crezi între-adevăr că ne oferi salvarea? Salvarea nu e în furia sa învrăjbită, nici în calculata campanie militară pe care o numeşti, şi ca s-o faci mai acceptabilă, Libertate de durată. Ori tu gândeşti că violenţa ar fi cel mai bun mod de a înfrânge violenţa? De când e lumea lume n-a existat nici un singur război care să fi adus sfârşitul tuturor războaielor. Nu va fi nici acesta. Ceea ce se întâmplă acum e nou. Lumea tocmai schimbă atomul…”
Un adevăr, într-adevăr profetic, rămâne, totuşi, de la Oriana Fallaci, chiar dacă cel Absolut, atât de des invocat de politicienii semidocţi ori de o fetidă inteligenţă, anume acela de prindere a mingii Puterii vânate pentru uzul propriu şi împotriva oricăror reguli. Ale jocului. Deloc sportiv, câţ mai curând de poker în care virtutea cea mai căutată rămâne cacealmeaua.
