Notam cu ceva în urmă faptul că, într-un moment în care lectura pare a-şi redefini forma şi rostul, în perspectiva chiar a abandonării funcţiei sale modelatoare seculare, în ce mă priveşte mă priveşte, m-am dedat relecturilor. Clasicilor, înainte de toate (de la epopeile hinduiste şi elene, la balzaciană „Comedie umană”, trecând prin romanul sud-american şi, fireşte, neocolindu-i pe uriaşii ruşi; Dostoievski in primis, dar şi Tolstoi.
Aşa am dat peste un text, cu titlul de mai jos, STRĂINUL adică, o insolită pagină din „Jurnalul” pe care îl oferă cititorilor săi scriitorul şi jurnalistul italian Roberto Saviano. Cum însemnările sale sunt cvasi-identice cu propriile-mi obsesii ivite în ceasurile re-lecturii operei lui Albert Camus, mi se pare instructiv să le ofer mai jos năzuind că ar putea iscodi şi pe alţii să arunce, ca pe o unealtă otrăvită, telecomanda, şi să se confrunte cu opera unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai ultimului secol.
(G.P.).
STRĂINUL ( I )
Albert Camus mi-a fost alături în toţi aceşti ani în timp ce mâncam, dormeam, scriam. Alături în timp ce disperam. Alături în timp ce căutam firimituri de fericire. Era alături de mine când eram prea grăbit în a formula o judecată, sfătuindu-mă să încetinesc, să reflectez mai bine, să-mi ponderez cuvintele, să le măsor.
Alături de mine în timp ce arătam cu degetul spre idioţenia extremistă, într-o Italie care prea des face din extremism scut, apartenenţă, steag. Era aproape, tăcut, umbră constantă, prieten plăcut căruia să-i pot cere lucruri şi de la care să obţin răspunsuri. Şi aşa se întâmplă când alegi să dialoghezi cu un scriitor şi nu importă că e mort cu aproape douăzeci de ani mai înainte ca tu să te naşti.
Albert Camus a călcat palmă cu palmă teritoriul în care se mişcă un narator, limita sa dureroasă şi graţia sa, ori mai exact cuvintele sale. Cuvinte ce nu vor învinge foamea, ce nu vor salva vieţi, ce nu vor ucide viruşi, însă scriitorul nu „lucrează”, nu „acţionează” asupra puterii, mai curând asupra responsabilităţii. Camus ştie că totul se învârteşte în jurul acestei responsabilităţi şi a acestui raţionament. Va fi imposibil să ameliorăm lumea – este raţionala luare de act – ci se vor putea ameliora vieţile persoanelor care intră în contact cu noi şi, deci, acea imposibilitate ca postulat poate cădea.
Viaţa lui Albert Camus e un roman ce poate fi citit în toate operele sale, adevărate legitimaţii ale unui preţios mozaic. Francez născut în Algeria, francez ce se naşte ca un privilegiu; şi totuşi francez ce provine dintr-o familie umilă, de muncitori. În viaţa sa, Camus se va simţi mereu şi pentru toţi străin. Străin în Algeria fiindcă privilegiat, străin printre francezi. Dar<străin îndeosebi din cauza condiţiei sale de om; aşadar, în definitiv, străin printre străini. S-a opus Războiului din Algeria, pedepsei cu moartea pentru luptătorii pentru independenţă, dar n-a suportat niciodată ideologia FLN (Front de libération nationale) algerian care vedea în Franţa duşmanul, într-o Franţă generică, ca o categorie în sine, îndreptând propria ură către francezii cei mai apropiaţi, aceia prezenţi fizic în Algeria. E dificil ca binele şi răul să se găsească în mod unilateral de o singură parte şi divizările maniheiste în alb şi negru, bun şi rău, drept şi nedrept, victimă şi călău atât de uşor de digerat, deseori sunt la fel de false şi nu explică în niciun fel complexitatea vieţii.
La Stockholm, în 1957, cu prilejul decernării premiului Nobel, Camus a participat la o întâlnire cu tinerii studenţi. Cu acel prilej, un student algerian l-a agresat verbal iar el a pronunţat, drept răspuns, o frază pentru care presa franceză de stânga l-a crucificat: „Îmi iubesc mama şi dreptatea, însă între mama şi dreptate o aleg pe mama”. Ceea ce Camus voia să spună era: dacă credeţi că e nedrept ca mama, întrucât franceză dar dintotdeauna modestă şi muncitoare, să trăiască acolo unde a scuipat sânge şi sudoare, atunci eu sunt de partea mamei mele şi împotriva dreptăţii voastre”.
