După 51 de ani: Dilemă nedezlegată!

0
484

În 1969, viaţa patriarhală a Craiovei culturale avea să resimtă „şocul”, -altminteri confecţionat- al apariţiei romanului „Cearta”, autor fiind profesorul universitar Alexandru Piru, discipol al criticului literar George Călinescu, decanul Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, redactorul-şef al revistei „Ramuri”. „Cearta” este unicul roman al lui Alexandru Piru, care avea să şi mărturisească, în anturajul său, că l-a scris pentru a demonstra „idioţilor, cum se scrie un roman”. Unii critici au spus că este o descriere a moravurilor mediului intelectual, cu accente privind relaţiile erotice, un roman cu cheie ca „Bietul Ioanide”, dar minor în raport cu acesta (Alex Ştefănescu în Istoria Literaturii Române Contemporane – 1941-2000). Alţii, ca de pildă Eugen Simion, au reţinut ideea că „în dragoste femeia e labilă, în timp ce bărbatul e statornic, indivizibil“. La mijloc e o incompatibilitate funciară şi din această cauză pasiunea dintre inclementul Andrei Patriciu şi frivola Grazia Maria nu poate să dureze. Al. Piru, în diverse împrejurări, referindu-se la roman l-a etichetat drept unul de „analiză psihologică”. O precizare necesară: anul apariţiei romanului (1969) era anul în carea Lucian Pintilie realiza „Reconstituirea” (premieră pe 5 ianuarie 1970), ecourile 68-ului revoluţionar străbătuseră şi în România, condamnarea invadării Cehoslovaciei de trupele tratatului de la Varşovia, conduse de URSS, îl făcuse pe liderul de la Bucureşti vedetă politică internaţională. Sosesc la Bucureşti premierul britanic Harold Wilson, preşedintele Franţei Charles De Gaulle şi cel al SUA, Richard Nixon. Rula pe marile ecrane filmul „Z” al lui Costa Gavras, radiografie a strivirii individului de mecanismul statal care ar trebui să îl apere şi primise Oscar. În reţeaua comercială îşi făcuseră apariţia mandatarii. Cânta Pheonix şi Romantic. Eram încă departe de Consfătuirea de lucru cu activul din domeniul cultural din 9 iunie 1971, dar „irizaţi” de lucrările Congresului al X-lea al partidului. Cam acesta era contextul politic intern la apariţia romanului „Cearta”. Masiv şi elegant, aidoma unui boxer ajuns miliardar, cu o voce de bass, cu sclipiri veşnic ironice, cum îl descrie Al. Ştefănescu, Alexandru Piru, repetăm de inspiraţie călinesciană, era nu simpatizat cât iubit de studenţi pentru umorul său sec, şi o anume generozitate la examene. Nebulos cu detaşare şi excesiv cu disciplină. Era o enciclopedie. Păstra o expresie sobră impenetrabilă şi avea harul de a provoca hohote de râs, la care rămânea impasibil. Era o subtilă combinaţie de rigoare, erudiţie şi inteligenţă. O instanţă culturală. Practic, prin venirea sa la Craiova s-au deschis ferestrele ferecate ale Universităţii. Se respira un alt aer. Era de bonton, aşadar, în mediile elevate ale urbei să comentezi „Cearta”, în cafenele şi alte spaţii de socializare. Aşa cum mai târziu vor fi comentaţi Marin Sorescu, după atacul la Eugen Barbu în „Ramuri”, Augustin Buzura la apariţia „Orgoliilor”, „Feţelor tăcerii” sau Marin Preda la apariţia „Celui mai iubit dintre pământeni” sau „Delirul” ş.a.m.d.. Nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple: o trosneală de neimaginat, în ziarul local „Înainte”, din 11 martie 1970 (nr. 7781) referitoare la roman, sub titlul „Cearta – o carte care nu trebuia să apară” sub semnăturile lui Mihai Stănescu şi Alexandru Firescu, care reprezentau ca redactor-şef şi redactor-şef adjunct conducerea publicaţiei. Comentariul era inabil, grosier, justiţiar şi jalnicul spectacol oferit sugera ideea unei comenzi politice de la cel mai înalt nivel al judeţului. Lider al comuniştilor doljeni era ing. Constantin Băbălău, altminteri, după spusele celor care l-au cunoscut un „comunist de omenie”, care va ajunge ulterior ministru, ambasador în Mexic şi chiar… parlamentar (1996 – 2000) din partea PRM. Secretar cu propaganda era Ionel Cetăţeanu, care răspundea direct şi de publicaţiile care apăreau în Craiova, de asemenea un intelectual de calitate, chiar luminat, cu opţiuni liberale, pentru acele vremuri. Fără o astfel de comandă insidioasă, un atac direct la adresa unui redutabil intelectual, îndepărtat în 1948 din învăţământ şi din viaţa publică pentru 7 ani, decanul Facultăţii de Litere şi redactorul-şef al revistei „Ramuri” era imposibil. Şi totuşi, există şi părerea că, de fapt, n-a fost nici o comandă politică, şi întreg demersul hazardat al conducerii ziarului „Înainte” a fost potenţat de pe aliniamente colaterale, cum ar fi culturnicii locali conservatori, cadre universitare obosite şi nu numai. Cronica din ziarul local începea astfel: „Sosirea la redacţie a unui număr neobişnuit de mare de scrisori transmise de cititori ai romanului lui Al. Piru „Cearta” –unele pline de întrebări ce vădesc dilemele în care s-au aflat respectivii lectori, altele arătând dezamăgiri, iar cele mai multe formulând protestul vehement- a stimulat intenţia noastră de a sonda în profunzime opinia publică, de a evidenţia astfel cât mai just o măsură reală de valoare, de a stabili un adevăr de necontestat”. E inevitabil după lectura acestui pasaj sulfuros să te acoperi de descumpănire. Aşadar un ziar local –evident de partid- exprima nu opinii favorabile sau non-favorabile, la o apariţie editorială, ci emitea judecăţi implacabile: “cartea nu trebuia să apară“. Sigur, la o privire superficială, orice bec poate face concurenţă lunii, deşi în materie de literatură se trecuse deja de câţiva ani buni la degajarea lunii de becuri sau de licurici. Intenţia satirică de vestejire a pateticei naraţiuni a dragostei, în viteze schimbătoare, după ce deja Garabet Ibrăileanu în „Adela” –roman citat de autorii cronicii- îndrăgostit la bătrâneţe mărturisea că „iubirea era antidotul morţii”, a cronicarilor citaţi se face aluvionar, cu încercări schiloade de erudiţie, dar fără argumentaţia critică de rigoare. Forţa de seducţie a romanului „Cearta” rezidă în nenumăraţii parteneri sentimentali ai Graziei Maria, mireasa himerică a mai multor bărbaţi, şi firul epic nu e deloc subţire. Episoadele se succed în tranşee şi par scrise în tranşee. Faptul că o frige cu toţi – Manea Pârvu, Titu Mândrilă, Petru Filopoiul, Radolphe Monsat, Lulu Georgescu, Ion Palmă „Ioncik”, Andrei Patriciu indignează, nu-i aşa fiindcă, finalmente cu ce concluzie rămân cititorii romanului universitarului Alexandru Piru? Lipsa de pudoare, asta i se reproşa autorului. Literatura post-modernă se hrăneşte precumpănitor din ficţiune. Împingerea literaturii pe teritoriul gazetăriei, la limita reflectării instant, era prima eroare săvârşită de autorii articolului din ziar. Protagonista feminină e frumoasă, inteligentă, cu anume generozitate cinică în împărţirea „graţiilor” cu care fusese dotată. Cronicarii de la „Înainte” îl pleznesc pe autorul romanului cu „valoarea etică”, transformată în ghilotină, nicidecum cu cea estetică, şi nu îi reproşează posibilul echilibru. Evocă, la un mod amator, că romanul e văduvit de orice valoare epică sau stilistică. Evident pentru a fi „pe linie” nu putea lipsi un citat din Nicolae Ceauşescu la tribuna Congresului al X-lea, vizând disciplinarea ideologico-morală a scriitorilor. Conform comandamentelor morale, într-o societate complexă, oportunistă, labilă, orice intelectual scăpat de sub control trebuia readus în sistem, când aspira funciar la o autonomie într-un domeniu oarecare. Lui Alexandru Piru (22 august 1917 – 6 noiembrie 1993) nu i s-a întâmplat ulterior nimic, în urma articolului apărut, ceea ce a generat şi uimire şi neînţelegere a ceea ce se petrecuse. Îi provocase fireşti tulburări sufleteşti, dar a pozat ca un învingător. Nu pusese în discuţie o ideologie, ci propria suveranitate. Au jucat liderii de la Dolj ai Partidului Comunist… la două capete cum se spune, sau chiar au realizat ulterior, când studenţii dejea mârăiau, că se căzuse într-o capcană. Primul secretar, din acea vreme, Constantin Băbălău, l-a invitat la cabinetul său, s-a aflat ulterior, pentru o discuţie “lămuritoare”, pe profesorul universitar Alexandru Piru, dar s-a temut el însuşi de consecinţele unei eventuale măsuri radicale. Arătase “pisica”, intuind, că Alexandru Piru, iubit de studenţi, un nume în lumea literară “nu era singur pe lume”. Într-un fel s-a salvat… pe sine. N-a fost o furtună într-un pahar cu apă, ci o clamare imperativă de trecere la “literatura angajată”. Alexandru Piru îşi va păstra postul de decan la Facultatea de Litere până în 1974 când va pleca la Bucureşti. Un paradox: după 1990, atât Alexandru Piru cât şi Constantin Băbălău vor deveni parlamentari, în mandate diferite. Al. Firescu mai întâi şi apoi Mihai Stănescu, vor părăsi ziarul, nu după mulţi ani, într-un fel pe scara de serviciu.