NICOLAE  COCULESCU (1866-1952) – distins om de ştiinţă, ctitorul Observatorului Astronomic din Bucureşti

0
598

Coculescu N_01Valoros om de ştiinţă, întemeietor al Observatorului Astronomic din Bucureşti, cu contribuţii foarte apreciate în domeniul mecanicii cereşti şi în extinderea studiului astronomiei în ţara noastră, Nicolae Coculescu este unul din fiii de frunte ai Craiovei, unde s-a născut în ziua de 31 iulie 1866. Tatăl, Nicolae Cocu, era originar din Clisura, localitate situată pe malul la­cului Ohrida, în Macedonia. Din căsătoria sa cu Maria Dimitriu-Cocu­les­cu au rezultat, în afara lui Nicolae, încă alţi trei copii: Paul, Eugenia şi Leon­tina (aceasta din urmă, căsătorită cu compozitorul şi cel dintâi şef de muzică militară din ţara noastră, viitor profesor de muzică la Gimnaziul real “Fraţii Bu­zeşti”, Şcoala Normală şi Conser­va­torul “Cornetti” din Craiova, Gheorghe Fotino, Eugenia este mama regre­tatului jurist şi istoric, membru al Academiei Române, George Fotino).

Şi-a început studiile la Craiova, unde a absolvit şcoala primară şi, în vara anului 1892, Liceul “Carol I”. Elev fiind – şi a fost unul foarte silitor (a “parcurs” ultimele două clase de liceu, clasele a VI-a şi a VII-a, într-un singur an şcolar) –, s-a simţit puternic atras de domeniul misterios al necu­noscutului, ale cărui taine dorea să le cerceteze şi să le cunoască. Aşa expli­că biografii săi faptul că, la terminarea liceului, hotărâse – influenţat de cel pe care l-a avut, la internat, pedagog, un oarecare Paul Rădulescu (spi­rit de “matematician”, acesta a plecat la Brest, în Franţa, şi a devenit… ofi­ţer de marină) – să îmbrăţişeze cariera de…  marinar. Părinţii, evident, s-au opus categoric. Şi l-au de­ter­mi­­nat să-şi îndrepte paşii către Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, slu­jită, atunci, în acea perioadă eroi­că a începuturilor ei, de un mănunchi de dascăli deja celebri: Spiru Haret, David Emmanuel, Grigore Şte­fănescu, Jacques Lahovary, Alexe Marin, Emanuel Bacaloglu, Constantin Gogu ş.a.Coculescu N_02

­Înarmat cu serioase cunoştinţe teoretice, împins de resorturile unei “pasiuni mai vechi” şi atras de faima cercetărilor întreprinse, în această di­recţie, de profesorul său, Spiru Haret, el ia hotărârea definitivă de a îm­bră­­ţişa domeniul mecanicii cereşti. Obţinând o bursă de studii, pleacă, pentru a-şi completa studiile, în Franţa. Şi are şansa de a lucra, încă de la înce­put, ca stagiar, în cadrul vestitului Observator Astro­no­mic din Paris. În această cali­­tate, face parte dintr-o misiune franceză, care pleacă în Se­ne­gal, la Foundiougue, pentru a observa intere­santa eclipsă totală de soare, din ziua de 16 aprilie 1893. Pri­lejul oferit l-a făcut să simtă – măr­turisea el – o “ne­­măr­ginită” admi­­ra­ţie pentru astronomie, pe care o defineşte ca fiind “cea mai exactă dintre ştiinţe”. Fenomenul observat l-a impresionat puternic. Iată, integral, textul afirmaţiilor sale: “Satisfacţiunea ce simte observatorul în aceste momente este nemărginită. Mai mult ca oricând, este cuprins de admiraţiune pentru cea mai exactă dintre ştiinţe şi pentru geniile care au creat-o”. Tânărul astronom a trimis o Notă asupra acestui fenomen, care a fost publicată în “Analele Academiei Române”, tomul 16, sub titluil “Eclipsa totală de soare de la 4/16 aprilie 1893, observată la FoundiougueSenegal”).

Paralel, viitorul astronom studiază cu asi­duitate lucrările unor savanţi celebri, printre care se numără şi cele trei volume ale marelui ma­te­ma­tician Henry Poincaré: “Les méthodes nouvelles de la mécanique céleste”.

Specializat în problema perturbaţiilor în mişcare a trei corpuri care se atrag, Coculescu îşi elaborează lucrarea de diplomă cu tema “Sur les expressions approchées des termes d’ordre élevé dans la développement de la fonction perturbatrice”, pe baza căreia obţine (din partea unei comisii alcătuită din Félix Tisserand – preşedinte şi Paul Appel şi Henri Poincaré – membri) titlul de doctor în matematică al Facul­tăţii de Ştiinţe din Paris.

Revenit în ţară, este numit, la 1 noiembrie 1895, ca suplinitor şi, după aceea, la 28 mai 1896, ca profesor titular, la catedra de astronomie şi meca­nică cerească a Universităţii din Bucureşti. A slujit această veche şi pres­tigioasă instituţie vreme de 42 de ani (1895-1937).Coculescu N_04

Nicolae Coculescu are marele merit de a fi întemeiat, în anul 1908, după mai bine de un deceniu de insistente demersuri pe lângă autorităţile acelui timp (şi cu sprijinul lui Spiru Haret), Observatorul Astronomic din Bu­cu­reşti (pentru a cărei construcţie va oferi, în mod gratuit, o parte din te­renul pro­prietate personală situat pe Strada “Cuţitul de Argint”, la nr. 4).

S-a preocupat, apoi, în înzestrarea Observatorului bucureştean cu parte din aparatura necesară pentru îndeplinirea misiunii sale (este vorba, concret, de achiziţionarea şi de montarea marelui ecuatorial Mertz-Prin – (obiectivul fotografic 38-570 cm şi obiectivul vizual 38-600 cm, instalat în anul 1912) şi a marii lunete meridiane Steinheil-Prin – (obiectiv 19-235 cm, instalată în 1926, deoarece, din cauza războiului, a fost livrată cu întârziere).

Activitatea sa cunoaşte o seamă de realizări remarcabile în trei impor­tante domenii: ştiinţific, didactic şi cel al studiului fenomenelor cereşti, în ca­drul şi prin intermediul Observatorului Astronomic din Capitală.

Îşi începe activitatea ştiinţifică cu publicarea lucrării Teoria refracţiei as­tronomice (1898). Este, de asemenea, autorul unui Tratat elementar de astronomie (1923) şi a unor apreciate cursuri de astronomie şi mecanică ce­reas­că (Lecţiuni elementare de mecanică cerească. Perturbaţiile pla­ne­tare, 1905 şi respectiv Curs de astronomie teoretică, 1929). Are meritul de a fi scris, între primii, despre personalitatea şi opera celor doi mari matematicieni români ai vremii, care i-au fost profesori şi, o bună parte de timp, colegi de gene­raţie: David Emmanuel  şi Constantin Gogu.

Nicolae Coculescu a desfăşurat o exemplară activitate didactică, con­tri­buind – alături de alte mari per­sonalităţi în domeniu (Spiru Haret, David Emmanuel, Gh. Ţiţeica, Traian Lalescu, Victor Vâlcovici ş.a.) – la fon­da­rea şcolii matematice româ­neşti şi la afirmarea ei în lume.

În semn de aleasă preţuire, între anii 1928-1932, a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Ştiinţe.

Nicolae Coculescu, omul de ştiinţă, are merite mari nu doar prin ceea ce a făcut pentru înfiinţarea, ci şi pentru organizarea şi buna dotare cu instru­­mentele, aparatele şi dispozi­ti­vele necesare Observatorului Astro­no­mic din Bucureşti. Aşa se explică prestigiul câştigat de Observator şi per­­so­nalul acestuia atât în ţară, cât şi peste hotare.

Profesorul Coculescu a adus o contri­bu­ţie însemnată şi la înfiinţarea, în 1929, a Comitetului Naţional de Geodezie şi Geofizică şi, în anul următor, a Comi­te­tului Naţional de Astronomie.Coculescu N_03

Un alt merit al profesorului Nicolae Coculescu a fost acela că s-a preo­cupat de formarea viitorilor astronomi şi a trimis, treptat, în străinătate, la spe­cializare, câţiva din foştii săi studenţi, între care: Gheorghe Demetrescu – direc­torul Observatorului (1943-1963), după Constantin Popovici (1937-1943). Au mai lucrat, la Observatorul din Bucureşti: Maria Teohari (1908-1963), Avram Teodosiu (1909-1926), Constantin Pârvulescu (1912, Al Gheor­ghiade (1913-1927), Traian Popp (1919-1929) şi (ca meteorolog) Spiridon Plachide (1918-1947). Din generaţia următoare de astronomi – elevi ai prof. Nicolae Coculescu – au “venit”, succesiv la Observator: Constan­tin Drâmbă (1928), Gh. Petrescu (1928), Virgil Claudiau (1929), Nicolae Dinulescu (1930), Călin Popovici (1930). O veritabilă “generaţie de aur”.

La 1 iunie 1931, Observatorul Astronomic din Bucureşti a trecut – de la Universitate – în subordinea Academiei Române.

Profesorul Nicolae Coculescu a decedat, în Bucureşti, la 5 noiembrie 1952. La frumoasa vârstă de 86 de ani.

*   *   *

Omul de ştiinţă Nicolae Coculescu a lăsat în urmă-i exemplul unei munci puse, în întregime, în folosul dezvoltării învăţământului universitar şi a ştiinţei româneşti. Şi a mai lăsat – în persoana fiului său Şerban Coculescu (1903-1962) – care nu este altul decât eseistul şi literatul francez cunoscut sub pseudonimul Pius Servien – un intelectual de largă formaţie, apreciat pentru rezultatul preocupărilor sale în domeniile esteticii, filologiei ştiinţelor, pe românul care s-a putut mândri cu faptul că s-a numărat printre cei despre care a scris, în mod elogios, între mulţi alţii, Paul Valéry.

Prof. emerit NICOLAE A. ANDREI