La mâna guvernului

0
112

Până la urmă, reforma Politicii Agricole Comune (PAC) a fost, după cum se ştie, agreată. Se spune că ea urmăreşte echitatea şi dezvoltarea durabilă, adică echilibrarea sumelor plătite între ţări, cât şi în interiorul fiecărei ţări. O întreagă nouă filosofie privind menţinerea potenţialului de producţie al pământului, prin instituirea unor criterii ecologice, aşa-zisa politică „de înverzire”, se are în vedere, deşi generează comentarii de tot felul. Oricum, lucrurile nu sunt foarte clare, şi nici ministerul de resort nu se osteneşte, prin compartimentele sale de comunicare, să informeze producătorii agricoli. Se are în vedere inclusiv „retragerea din agricultură a bătrânilor”, deţinători a unor mici suprafeţe, în schimbul primirii unei compensaţii de 125%, fără a mai ţine pământul blocat. Complicată problemă. Şi e cu neputinţă să nu se fi observat că introduce, pervers, în discuţie şi o formă de discriminare pe bază de vârstă, greu de acceptat. Există însă şi o dezbatere, e drept mai veche, provocată de o plafonare a sumelor primite ca subvenţie de marile exploatări agricole, propunere ce aparţine comisarului european Dacian Cioloş. În cadrul proiectului „Dezbatem politici, creştem expertiza”, derulat de Centrul Român de Politici Europene, cofinanţat din Fondul Social European, are loc un schimb de opinii. Nu ştim cu ce eficienţă. Dacă până acum, când se discuta de plafonarea sumelor primite ca subvenţie de către marile exploatări agricole se susţinea că fondurile luate acestora se returnau la Bruxelles, de această dată s-a făcut precizarea expresă că rămân în ţară, fiind destinaţi dezvoltării rurale (aşa-numitul Pilon 2). Plafonarea plăţilor se oprea la 300.000 de euro. Numai că propunerea n-a fost îmbrăţişată de prea multe state din UE, între care şi România, încât s-a ajuns la o plafonare opţională. Fiecare ţară decide. Marile exploatări agricole, capabile de promovarea tehnologiilor specifice, au randamente sporite la unitatea de suprafaţă, implicit eficienţă economică, dar sunt şi beneficiarele unor subvenţii mari din partea UE, dar şi prin intermediul PNDR. Care le ajută în retehnologizare şi, de bună seamă, competitivitate. Fermele mici, după toate aparenţele, fiindcă e greu de crezut că va fi învinsă opoziţia marilor latifundiari, vor rămâne marginalizate, în pofida viabilităţii conceptului de „politici publice”. Undeva lucrurile se încurcă. Dacă avem în vedere faptul că totuşi micile exploataţii agricole, de aşa-zisă subzistenţă, prin diversitatea profilului lor, susţin ceea ce numim „aprovizionarea populaţiei cu produse agroalimentare autohtone”, existenţa lor pe mai departe nu poate fi considerată decât absolut necesară. Dacă ne referim şi la marile exploataţii agricole, nu trebuie să scăpăm din vedere, între altele, aportul lor la bugetele statului. Şi în temeiul legislaţiei actuale nu prea se mai pot sustrage. Ceea ce Centrul Român de Politici Europene, cu toate bunele sale intenţii, nu aduce în prim-plan, este nevoia fie a unei profilări şi specializări, în temeiul vocaţiei, al tradiţiei, a unor judeţe din ţară, fie instituirea unei „planificări”, a unei prognoze la nivelul fiecărui judeţ sau zone, spre a se obţine din nou o reabilitare atât a unor culturi agricole (de exemplu sfecla de zahăr), dar şi a unor unităţi de procesare a materiei prime de provenienţă agricolă, existente nu de mult în majoritatea oraşelor mici ale ţării. Nu mai aducem în discuţie, lăsând sectorul vegetal în pace, sectorul zootehnic, unde efectivele de animale existente la majoritatea speciilor nu îngăduie nici disponibilităţi pentru export, dar nici o diversificată aprovizionare locală. De locuri de muncă nu mai vorbim.