Oliver Roy, specialist în lumea arabă şi autorul unei lucrări de referinţă, „Sfânta ignoranţă” (Ed. Le Seuil, Paris), a analizat pentru cotidianul „Le Figaro” specificul procesului lui Hosni Mubarak, încercând să evalueze impactul acestuia asupra altor ţări atinse de „primăvara arabă”. Prima observaţie: precedentul istoric deja există, prin procesul lui Ben Ali. Dar şi acest proces a fost organizat de instanţele fostului regim. Trebuie recunoscut, însă, că este dificil de găsit un echilibru între epurări, reforme şi continuitatea aparatului de stat. Ceea ce este nou şi foarte important este că dictatorii arabi devin responsabili pentru acţiunile lor în faţa tribunalelor şi, mai important, sunt aduşi în faţa unor instanţe civile şi nu în faţa unor curţi militare excepţionale. Acest tip de procese marchează o ruptură cu o cultură politică locală, care asigura impunitatea dictatorilor. În general, în lumea arabă, dar şi în Africa, şefii de stat, după ce erau răsturnaţi de la putere, erau ucişi sau forţaţi să plece în exil. Acum sunt aduşi în faţa unei instanţe, una normală, şi nu un tribunal revoluţionar special. Este o schimbare majoră de paradigmă. Ideea a fost impusă la începutul anilor ’90, în ţările occidentale, şi conform acesteia despoţii devin răspunzători de acţiunile lor, fiind adoptată şi de lumea arabă. Achiziţia de norme juridice internaţionale reprezintă o normalizare a vieţii politice în aceste ţări. Există, însă, mari probleme, unele greu surmontabile. În Tunisia lucrurile au fost foarte simple, din cauza personalizării puterii: clanul preşedintelui şi al soţiei sale şi-au însuşit, au „fagocitat bogăţiile economice ale ţării”. Armata n-a fost coruptă şi nici n-a avut acces la pârghiile economice ale puterii. Situaţia este diferită în Egipt: în afara familiei Mubarak, destui alţi actori sunt implicaţi în acte de corupţie, începând cu armata, care a monopolizat sectoare întregi ale economiei. Procesul lui Hosni Mubarak şi al fiilor săi, cu un nou termen pe 15 august, are funcţia de detonator pentru armată, fostul Rais fiind considerat un ţap ispăşitor. Constatăm, însă, că nu există poartă de ieşire pentru dictatori. În străinătate activele lor sunt blocate, la ei în ţară sunt ameninţaţi cu procese. Ceea ce înseamnă că nu mai este posibilă negocierea părăsirii puterii de către un dictator în schimbul impunităţii şi al unei pensii permanente. Dictatorii nu mai au dreptul la retragere. O altă observaţie derivă din „cazul libian”. Una dintre soluţiile la care lucrează în prezent francezii, americanii şi britanicii este retragerea onorabilă a lui Gaddafi. Procesul lui Mubarak este de natură să facă mai dificile aceste negocieri, pentru că ce garanţii pot exista în cazul că se ajunge la un acord între părţi, pentru ca Gaddafi să rămână în ţară? În Siria situaţia este diferită, deoarece familia lui Bashar al-Assad reprezintă interesele minorităţii alawite, care se luptă pentru propria supravieţuire. Procesul lui Mubarak alertează petro-monarhii din Golf, care confundă cuferele statului cu propriile averi. Este evident că dictatorii îşi pierd sentimentul de impunitate şi, mai mult, inclusiv copii lor nu mai sunt siguri de moştenire. Reformele privind modul de funcţionare al statului sunt excluse, atâta vreme cât dictatorii îşi păstrează puterea, corupţia este o problemă instituţională şi, de la caz la caz, se poate discuta.
