Da, Uniunii Europene, aşa cum este ea

0
75

Românii au suferit realmente până la admiterea ţării lor în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, neînţelegând altceva decât că estul european nu face parte din Europa. Mai exact, că pentru a face parte din Europa trebuie să treacă, în mod convingător, prin anumite probe, să răspundă adecvat unor exigente criterii economice, juridice, social-politice, etc.. În general, noi crezusem, cu oarecare naivitate, mai ales după acceptarea Ciprului – şi în prezent fragmentat –  în UE, că ceea ce separa Vestul de Est era cortina de fier şi că după 50 de ani de fractură normalitatea unei Europe omogene se va instala de la sine. Examenul de admitere n-a fost uşor şi n-a contat doar în „buna pregătire”, ci şi în administrarea norocului şi manevrarea abilă, în genere treaba diplomaţiei. Percepţia lărgirii UE este diferită în Estul şi Vestul Europei. Se spune că în Polonia şi ţările baltice, unde economia merge bine, populaţia este entuziastă, pe când sentimentul succesului colectiv este totalmente absent în Bulgaria, România şi, de asemenea, în Ungaria. Opinia aparţine unui politolog bulgar, Ivan Krastev, şi a fost preluată de presa din Hexagon. Sigur că teza respectivă este o prostie rotundă, dar să vedem entuziasmul polonezilor şi balticilor la alegerile europarlamentare, în rata lor de participare. Fiindcă, până la urmă, participarea la vot are simbolistica sa. Poate că o atitudine de scepticism prudent îşi are logica sa, dar e preferabilă o asemenea stare de spirit unui euroscepticism atât de pregnant în multe ţări europene. Criza economică a lovit toată Uniunea Europeană şi ţări „cu stagii de vechime” – Spania, Grecia, Portugalia, Italia – beneficiare ale expansiunii pieţei unice, a mari proiecte cu finanţare europeană şi inclusiv a lărgirii ofertei de mână de lucru, au resimţit acut şocul. Evident, au avut de plătit, la rândul lor, tribut imigraţiei. Şi se poate discuta pe această temă. Oricare ar fi abordarea lucidă a extinderii UE la 28 de state, este dificil de evaluat care ar fi fost rezultatul lăsării „în afară” a ţărilor din ultimul val al admiterii, chiar privind la ceea ce se întâmplă în Ucraina. Fiindcă în politică distincţia se face, o ştim de la Sartre, nu între bine şi rău, ci între preferabil şi detestabil. Votul de la 25 mai a.c. are simbolistica sa aparte pentru noi românii, care înţelegem – şi trebuie să probăm acest crez – că Uniunea Europeană are nevoie de sprijinul nostru. Votul nu înseamnă altceva decât un sprijin moral. Şi, deloc n-are nevoie de defetismul european regăsit la partide eurosceptice, cu viziuni fanteziste. Nu-i votăm la 25 mai a.c. pe Crin Antonescu şi Klaus Iohannis, că i-am văzut împreună pe bannere în comunele judeţului, ci votăm liste de candidaţi aparţinând Alianţei electorale PSD-UNPR-PC, liberalilor, pedeliştilor, Mişcării Populare şi care or mai fi. Sigur că fiecare îşi doreşte o schimbare de atitudine faţă de ţările recent admise, între care se regăseşte şi România, la nivelul Parlamentului European. Dar votul nostru exprimă în primul rând adeziunea deplină la UE, pentru a dovedi şi altora că noi românii, în pofida atâtor şi atâtor dezamăgiri, dar şi a propriilor neputinţe, avem convingerea deplină a ceea ce suntem: cetăţeni europeni. Încă neadmişi în spaţiul Schengen. În mod nedrept. Ataşaţi valorilor UE, ataşaţi politicilor UE, regăsiţi în neîmplinirile UE, beneficiari ai avantajelor UE. Peste toate, nu torpilăm Uniunea Europeană, inclusiv printr-un absenteism de care atâta se vorbeşte.