Dinu Săraru, „omul care a răsturnat cu Teatrul Mic chiar… Buturuga mare” (Mircea Dinescu)

Dacă viaţa fiecăruia este aşa cum se spune un roman, viaţa scriitorului Dinu Săraru, stins din viaţă deunăzi, are substanţă epică pentru mai multe volume. A decedat la vârsta de 92 de ani, la Slătioara (jud. Vâlcea), aşezare de olari vestiţi, meşteşug al cărei perenitate încă dăinuie, şi câteva comentarii îngrijite, simţite (Evenimentul Zilei, Q-Magazin) reuşesc să sugereze anvergura unui scriitor controversat, redutabil om de teatru, dramaturg, cronicar de teatru, fondator de reviste şi nu în ultimul rând om de cultură. Într-un interviu maraton, luat de Vartan Arachelian, apărut sub titlul „Dinu Săraru – Jurnalul unui personaj controversat” (ed. RAO, 2019), cel pe numele său complet Constantin Grigore (Dinu) Săraru se destăinuie oferind crâmpeie dintr-o lume tumultoasă, în care a creat, s-a zbătut, luptat, până a se muta la stele, nepărăsit de un zâmbet blajin şi multe, multe amintiri. Nemurirea ambiţiosului oltean de stirpe boierească e garantată de o opreră consistentă care dăinuie (Nişte ţărani, Clipa, Dragostea şi revoluţia, Ciocoii noi cu bodyguard, Ultimul bal la Şarpele Roşu, Crimă pentru pământ, Carnavalul cătuşelor). Biografia lui Dinu Săraru, aşa cum recunoştea într-un interviu dat pentru Rador, lui Ionuţ Vulpescu, este una complicată prin faptul că epoca traversată a fost de aşa natură, din punct de vedere social, politic, cultural, până la absurdul adus la esenţă. A condus Teatrul Mic de la 1977, până la momentul revoluţiei şi Teatrul Naţional din Bucureşti „Ion Luca Caragiale” în anii 2000. Criticat vehement pentru apartenenţa sa la grupul Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, consideraţi a avea rolul de interfaţă prietenoasă între scriitori şi partid, în radiografia comunistă realizată de Vladimir Tismăneasnu, sub titlul „Stalinism pentru eternitate” (ed. Humanitas, 2014), Dinu Săraru n-a fost un răsfăţat al criticii literare post-decembriste, bântuită periodic de o serie de întrebări, cărora cu cât li se administrează mai diverse, subtile, contradictorii sau înţelepte răspunsuri, pe atât rămân sau devin mai insolubile. Şi aşa mai departe. Multe momente din viaţa scriitorului Dinu Săraru, relatate chiar de el, de-a lungul timpului, rămân de-a dreptul confuze. Se ceartă de pildă cu Marin Preda, după ce i se decernează premiul Academiei, pentru „Nişte ţărani”, dar după multe diligenţe reuşeşte împăcarea, graţie abilităţii dramaturgului Radu F. Alexandru a cărui soţie este adusă în Capitală, de la Teatrul din Turda, fiind fiica lui Ioan Ceterchi, cadru universitar, membru al Academiei internaţionale de drept comparat din Paris (1982), membru al Consiliului de stat, preşedinte al Consiliului legislativ, ministru al Justiţiei (1980-1982), ambasador al României în Suedia şi Norvegia (1984-1989). La revoluţie, soţia lui R.F.A. a fost printre primii care au cerut „plecarea lui Săraru”, întrucât devenise luptător anti-comunist, din familie – evident de comunişti. La Teatrul Mic, Dinu Săraru reuşeşte adevărate miracole, pe toate planurile: aduce pe Cătălina Buzoianu de la Iaşi, pe Ştefan Iordache de la Nottara, Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuţă, Carmen Galin, va pune în scenă piesa americană, de o forţă neobişnuită, cu ciocniri teribile „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” cu Olga Tudorache monumentală. Spectacolul este adus la Craiova în luna cu Congresul al 14-lea, şi începuse de vreo 10 minute cu peste 1000 de oameni în sală dar… s-a stins lumina pe scenă şi în oraş şi nu s-a mai aprins deloc, nici în oraş. Întunericul a durat 20 de minute şi nota de la securitate a fost că… spectacolul de la Teatru Mic a fost de vină că s-a produs panică în toată Craiova, din asta ieşind o întreagă dandana. Pe scena istoriei Dinu Săraru rămâne un protagonist. Deasupra orgoliilor omeneşti, deasupra răzbunărilor colegiale şi recunoaşterilor formale. Venind dintr-o familie de apostoli ai satului, cum erau numiţi învăţătorii, s-a ridicat până la rafinamentul creaţiei intelectuale autentice şi perene. Poetul Mircea Dinescu, într-o dedicaţie dedicată marelui prozator, scria: „Celui care a avut curajul şi inteligenţa de a transforma realitatea în literatură şi literatura în realitate, omul spectacol ce a răsturnat cu Teatrul Mic chiar Buturuga mare, în semn de preţuire şi prietenie această boabă de piper cu efect întârziat”.