Chiar înainte de a se deplasa la Moscova spre a câştiga acceptul lui Putin în soluţionarea, în Consiliul de Securitate al ONU, a gravei crize din Libia ce ameninţă stabilitatea Europei şi, într-un mod mai direct pe cea a Italiei, premierul Matteo Renzi a avut o intervenție pe site-ul guvernamental consacrate reformei şcolii. Una dintre priorităţile pe care şi le-a asumat încă în faza candidaturii sale la şefia propriului partid şi, apoi, a programului de guvernare prezentat, cu exact un an în urmă, în Parlament, odată cu investitura propriului Executiv.
E de precizat că atenţia privilegiată acordată de tânărul premier italian şcolii ca pilon al sistemului educaţional s-a relevat ca o veritabilă obsesie a sa încă de la intrarea în politică, ca preşedinte de provincie şi, apoi, primar al Florenţei reiterând constant teza că cheia unui viitor tonic, mai ales în vremuri de criză, consistă în asumarea învăţământului ca prioritate absolută.
Consecvent, surd la critici acute şi divers motivate, venite de pe la sindicate şi cercuri rezistente în faţa unor schimbări prea radicale, el a început, anul trecut, prin arondarea a patru miliarde de euro într-un program investiţional în infrastructura şcolilor. Acum a revenit cu un discurs concis, precis, coerent, dar şi asumat programatic, sintetizând o dezbatere publică ce-a cuprins 2041 de etape în tot atâtea întâlniri cu oameni ai şcolii, ai administraţiei publice, ai elevilor şi părinţilor, la care au luat parte peste 750 mii de persoane. O consultare-dezbatere, cum a numit-o el şi de care ar fi atâta nevoie şi la noi, de vreme ce condiţia învăţământului românesc acuză suferinţe cel puţin egale cu cele din Italia, dacă nu chiar mai grave.
Câteva idei programatice mi-au apărut de o noutate relevantă. Întâi, aceea că şcoala nu trebuie să mai rămână o ocupaţie a sindicatelor şi a corpului profesoral, ci a familiei, a elevilor şi studenţilor, a tuturor celor ce se simt preocupaţi de viitorul ţării. Apoi, regândirea formelor de concurs în vederea ocupării catedrelor, într-un climat legiferat în textul unei ordonanţe de urgenţe ce va ajunge la Parlament peste doar câteva zile şi în care criteriul transparenţei nu se va reduce doar la aspectele performanţei ci şi la gestionarea financiară a resurselor.
Inclusiv conducerile unităţilor şcolare vor fi supuse unui concurs regândit în termeni de vocaţie şi de performanţă, fiindcă, susţine el, un director nu trebuie să fie doar un „manager”, ci să activeze ca un primar al unităţii de învăţământ. Odată cu 1 septembrie viitor, Renzi asigură că se va pune capăt unei lungi, controversate, contestate şi insidioase practici a condiţiei suplinitorilor, continuând angajarea lor doar în mod cu totul excepţional şi numai pentru anul şcolar următor.
Autonomie şi calitate este imperativul schimbării propuse şi apărate de Renzi şi de echipa sa, cărora Parlamentul e imperios chemat să le confere legitimitate de lege. În noua deschidere de înnoire, autonomia va fi legată şi de specificul zonei, diriguitorii şcolari având deplina libertate – şi obligaţie – de a se racorda, cu programe instructive şi educaţionale, la cerinţele imediate şi de perspective ale locului.
Nimic şi nimeni nu mai trebuie exclus, nici copiii de la 0 la 6 ani, într-o nouă formă preparatoare pentru ciclul primar, dar nici cei năpăstuiţi de soartă, de la cei cu dizabilităţi la cei orfani ori înstrăinaţi de şcoală de prin localităţi disperse în zone izolate, cărora li se vor acorda susţineri financiare speciale, acompaniate de reduceri ori exceptări de la impozite, în total acord cu respectarea dreptului constituţional la educaţie.
Ascultând intervenţia premierului italian – cu fervoarea şi tonul imperativ cu care ne-a obişnuit – am avut impresia nu a unui show cu iz electoral, ci a asumării, depline şi orgolioase, a unuia dintre cele mai mari sfidări cu care nu doar Italia, ci şi Europa în întregul ei, se confruntă. Despre noi, e deja superfluu să mai discutăm, de vreme ce de-a lungul – şi de-a latul – celor două decenii şi jumătate de „nouă” Românie, învăţământul şi educaţia n-au depăşit stadiul unor experimente de o gratuitate amendabilă.
