Eşecul USL a fost atribuit de aproape toată lumea, de la analişti la politicienii înşişi şi chiar până la observatori neutri, fie aceştia simpli electori, orgoliilor inflamate ale celor doi lideri ai celor două formaţiuni ce au ctitorit-o. Lucru pe cât de evident pe atât de insuficient în diagnosticarea exactă a unui fenomen politic cu mult mai complex în structura sa intimă şi care ar necesita, cred, şi un alt tip de abordare.
Deşi s-a relevat încă în faza tatonărilor viitoarei coaliţii caracterul nenatural al acesteia nu atât la un nivel strict doctrinar (din moment ce timpul doctrinelor în tradiţia lor istoricizată a trecut), cât cel puţin în privinţa câtorva opţiuni de direcţie şi mai ales de priorităţi, adevăratul resort motivaţional l-a constituit animozitatea faţă de Băsescu. Şi nu aşa, cum s-a pretins, anti-regimul reprezentat de acesta, cât eminamente faţă de un preşedinte, în postura pe care acesta şi-a anunţat-o de la începutul carierei sale politice, de „jucător” ambiţios, ţâfnos şi vindicativ, dedulcit şi maşter în sforării nu o dată halucinante. Acest anti-băsism declarat voluptuos, cu o recurenţă excesivă şi, în consecinţă, riscând să fie redusă nemeritat la palida măsură a unui slogan a constituit, în opinia mea, una dintre erorile USL. Nu neg şi nici nu minimalizez justeţea acestui demers. Cred şi acum, fără niciun dubiu, că expertiza băsesciană la nivelul politicii autohtone, mai ales după montarea acelui scandal ţintuindu-l pe Călin Popescu Tăriceanu, nu întâmplător prin intermediul „blondei” de la Cotroceni de unde n-a plecat cu adevărat niciodată, a indus în societate un neavenit virus al dezbinării. Şi al unei grave, dar abil calculate, suspiciuni în al cărei joc am sfârşit prin a fi atraşi cu toţii: de o parte, ori de cealaltă, însă cu aceeaşi risipă de patimă de o inutilitate pe care puţini au mai simţit nevoia s-o evalueze. Ori măcar s-o conştientizeze.
Revin la argumentul iniţial şi mă întreb dacă, în locul unei „fuziuni” anti-naturale şi, cum se dovedeşte acum, artificiale, între PSD şi PNL n-ar fi fost mai indicat un acord de principiu – şi de principii – pre-electoral cu asumarea, post-scrutin, a unei coaliţii. Ar fi fost exact modelul frecvent uzitat în toate democraţiile occidentale la care ne raportăm: cel german a făcut deja istorie şi reuşita e greu de contestat. În plus, ar fi avut avantajul de a fi putut evita scandalosul divorţ de acum. Ar fi, într-o reprezentare mai cazonă, diferenţa dintre logodnă şi mariaj: prima poate fi anulată printr-un demers civic, onorabil, cea de-a doua, cu tam-tamul unui scandal în jurul unui eventual partaj şi cu păruielile aproape inevitabile.
M-am întrebat, nu o dată, ce s-ar fi întâmplat dacă, în locul atitudinii anti-Băsescu transformată într-un slogan obsesiv, principalii actori ai coaliţiei guvernamentale ar fi adoptat strategia unei cvasi-totale ignorări, reducând coabitarea – neparafată, dar subînscrisă în spiritul democraţiei – la un minimum de constituţionalitate. Ar fi fost, nu doar în opinia mea, nu doar un mecanism mult mai conectat la agenda economică şi socială a Ţării în perioada post-criză, dar şi o Lecţie politică de care era – şi încă – mai este atâta nevoie.
Aşa cum stau lucrurile acum, ceva din acest set de opţiuni i-ar putea servi şi noii coaliţii, ca şi guvernului abia configurat. Îmi pare neîndoielnic faptul că Traian Băsescu nu-şi va economisi nimic din patrimoniul său – singurul pe care ştie să şi-l gestioneze bine – , iar tentaţia de a-i replica, în propria sa tonalitate ţâfnoasă, la fiecare dintre ieşirile scandaloase e o soluţie, tocmai prin comoditatea ei, văduvă de impedanţa ce i se atribuie. Fiecare chemare a sa în cauză poate avea efectul unui medicament revigorant pentru un politician căruia spectrul unei maladii incurabile nu-i lasă loc decât pentru actul străbun al …pârjolirii. Şi cine n-ar dori ca o astfel de perspectivă să fie doar o iluzie optică? Nu de alta, dar ar fi spre binele Ţărişoarei noastre, victimă, cum se vede, nevinovată a unor foarte vinovate orgolii: personale ori prea personalizate.
