D. R. Popescu, dresorul „Leului albastru”

0
1491

Am avut norocul să am de-a face cu doi dintre cei mai mari scriitori români încă din perioada studenţiei, când, la începutul anului 1965, am debutat în presă, nu oriunde, ci în „Luceafărul”, seria Eugen Barbu, care, aflând că sunt student, a cerut să fiu plătit cu aproape opt sute de lei pentru o filă şi jumătate de text! Peste câţiva ani, după ce am ajuns ziarist la revista LUMEA, l-am cunoscut îndeaproape pe „Patron”, devenind şi colaborator al publicaţiei ce-o conducea atunci („Săptămâna”) şi unul dintre apropiaţii săi. Mă alinta mereu zicându-mi „Titulescule”, de nenumărate ori am cinat împreună, i-am fost oaspete la vila de la Breaza, l-am însoţit în călătorii prin ţară, mi-a oferit noile sale cărţi cu autograf, el fiind şi cel care, în ianuarie 1972, m-a trimis într-o documentare la Paris în prima mea deplasare în străinătate ca ziarist. În cazul lui D. R. Popescu lucrurile au pornit tot de la „Luceafărul”, şi tot în acelaşi an, dar în noiembrie, când dânsul a publicat în această revistă o nuvelă cu schepsis, Leul albastru, care a avut mari ecouri printre cititori, dar şi printre autorităţi, mai precis printre paznicii ideologici care au recurs la o măsură ciudată, trimiţând echipe de studenţi să cumpere din chioşcuri numerele nevândute din revistă.

Este momentul de la care pornesc evocarea mea, acum, când cel cu care, peste ani, am stabilit relaţii foarte apropiate -el devenind chiar „naşul meu literar” şi prefaţându-mi cele două volume de proză scurtă-, a încetat din viaţă în urma unei boli grele şi îndelungate. Prin 1993-1994, când ajunsesem la „Adevărul”, într-o zi, regretatul meu prieten şi coleg de redacţie Cornel Radu Constantinescu (Cerece, pentru apropiaţi) mi-a adus o carte cu autograf de la DRP. Într-un prim moment am crezut că este o glumă, o farsă ceva, dar, când el mi-a arătat că primise aceeaşi carte şi tot cu autograf, m-am întrebat de unde până unde? Până la urmă, i-am telefonat lui DRP şi i-am mulţumit pentru dar, apoi i-am povestit cum am fost trimis să „vânez” Leul albastru. Nu ştia episodul petrecut în toamna lui 1965, mai exact sâmbătă, 13 noiembrie, când eram în anul al III-lea la Litere, spre prânz, după ce mâncasem la cantina noastră din Pasajul Telefoanelor, am mers la celebra „holistică” de la Facultate alături de alţi colegi („holistica” însemna prezenţa în holul facultăţii îndeosebi la ora la care se terminau cursurile de dimineaţă şi începeau cele de după masă, asistând la defilarea „demoazelelor”; pe atunci, sâmbăta era zi plină de cursuri şi seminarii). Nouă, băieţilor, ne era la îndemână să facem aşa ceva întrucât locuiam la căminul „Carpaţi” de pe strada Academiei, aflat la nici 150 de metri de facultate şi cantină. Pe de altă parte, multe şi mari tentaţii nu prea existau la acea oră. La un moment dat a apărut un vicepreşedinte al Asociaţiei Studenţilor pe Centrul Universitar Bucureşti, pe care-l ştiam şi care, după o trecere în revistă a celor din hol, a convocat la secretariat vreo 10-12 dintre noi. Fără multe vorbe, ne-a înmânat câte o sută de lei fiecăruia, dupăcare ne-a spus să alegem câte o zonă din Bucureşti, să mergem la chioşcurile de difuzare a presei şi să cumpărăm toate exemplarele nevândute din revista „Luceafărul” din acea sâmbătă. Mulţi ne-am dat seama imediat despre ce e vorba, întrucât cumpăram de la prima oră revistele literare săptămânale şi citisem deja a treia parte, şi ultima, a nuvelei Leul albastru semnată de DR Popescu. Conducerea revistei o împărţise în trei părţi, prima apărând în nr. 24 (183) din 30 octombrie 1965, la p. 5, cea de a doua, în nr. 25 (184), din 6 noiembrie, iar ultima, în acea sâmbătă, la p. 4-5. După primele două părţi trezise deja un ecou uriaş printre cititori, nu doar printre studenţii filologi, fiind o extraordinară parabolă, dublată de un pamflet,care a deranjat imediat autorităţile, cu toată deschiderea ideologică ce apăruse după Declaraţia din aprilie 1964. Ca urmare, paznicii ideologici s-au speriat şi au recurs la măsuri extreme, între care şi decizia de a ne da bani şi de a ne trimite în Capitală „să vânăm” numărul revistei în care apăruse Leul albastru. Mi-am ales zona Calea Moşilor- Obor-Vatra Luminoasă-Muncii şi am fost la toate chioşcurile. Operaţiune cvasi inutilă intrucât, pe de o parte, pe atunci chiar şi publicaţiile culturale se cam epuizau chiar de la prima oră, iar, pe de altă parte, telefonul fără fir funcţionase şi printre chioşcari, care, fie au dosit revistele pentru clienţii lor ce şi le luau mai târziu, fie le-au spus unor clienţi că în „Luceafărul” este o povestire „foarte tare”, stârnindu-le interesul. După toată „vânătoarea”, m-am întors cu un singur exemplar; un altul mi-l răscumpărase un chioşcar cu bani buni (revista de 8 pagini costa un leu!), după ce i-am spus pentru ce le căutam. Nici ceilalţi colegi n-au avut mai mult succes. Cel mai norocos se dovedise cel care mersese la Gara de Nord, fapt firesc, el apărând cu 15 exemplare; unul i l-a cumpărat acad. Alexandru Rosetti, decanul nostru, care aflase că fuseserăm trimişi să „vânăm” exemplarele nevândute din revistă. Prodecanul Romul Munteanu, de care eram apropiat, m-a rugat discret să fac cumva să aibă şi dânsul o revistă. Ca şi „boierul” decan, a plătit-o consistent, am vrut să-i dau restul, dar mi-a zis să mergem la o bere la Gambrinus. Toţi ne temeam că vom primi un perdaf în toată regula, dar, surprinzător, nu la fel a gândit şi oficialul care ne trimisese pe teren. După ce s-a lămurit cum stau lucrurile, a dat un telefon la „centru” şi-a povestit sec că ne-am făcut bine treaba. De la celălalt capăt al firului i s-a spus să redacteze un proces verbal în care să se specifice câte exemplare a recuperat fiecare şi totalul revistelor strânse; să existe un decont pentru suma primită de fiecare „vânător” care să includă şi costul biletelor de tramvai, troleibuz ori autobuz. În final a venit lovitura: în proceseleverbale s-a precizat că am „vânat” nu mai ştiu câte sute de reviste, ceea ce însemna că noi cheltuisem suma primită. Ulterior s-a făcut un alt proces verbal, cel final, potrivitcăruia „toate exemplarele cumpărate au fost predate la crematoriul facultăţii, unde vor fi arse”. Fiecare am rămas cu circa 75 de lei datorită lui DRP şi revistei „Luceafărul”, mai puţin „Papa” Nedelcu, cel care fusese la Gara de Nord, de unde cumpărase cele mai multe reviste.

În zilele următoare, n-am mai discutat despre episod cu vreunul dintre colegi sau colege, cu excepţia câtorva care mi-au cerut „Luceafărul”, să citească şi ei Leul albastru. Totuşi, sâmbătă, 20 noiembrie, tot la „holistică”, prietenul meu Petre Anghel, care terminase facultatea în anul în care eu dădusem admiterea, m-a luat deoparte şi mi-a dat să citesc un articol din „Scânteia Tineretului” nr. 5136. La acea oră, nu realizam dimensiunea reală a scandalului provocat de apariţia nuvelei, dar m-a şocat violenţa articolului încă de la titlu -„Hârtia rabdă orice, opinia publică, nu!” Abia în anii din urmă, mergând pe firul evenimentelor, am reuşit să aflu lucruri semnificative. Astfel, în toamna lui 2014, am vorbit cu doi foşti redactori ai Secţiei de Cultură a „Scânteii Tineretului”. Din ce mi-au povestit ei, de la Secţia de presă a CC al PCR s-a cerut un articol demascator la adresa autorului, recte DRP, articol care, înainte de a fi publicat, trebuia trimis la aprobare. Redacţia s-a conformat, dar materialul a fost socotit „total necorespunător”  şi s-a cerut să fie refăcut. Citindu-l azi nu pot să nu remarc vehemenţa limbajului şi stilul: „Surprinde însă şi nedumereşte imaginea deformată, în contradicţie cu realităţile din care se inspiră (autorul – n.n.), cuprinsă în ÎNSEMNĂRILE JURNALISTICE (subl. mea – D.C.) publicate recent de către autor în revista „Luceafărul” sub titlul „Leul albastru.„Autorul Leului albastru creează o viziune deformată, întunecată despre şcoală, despre profesori şi elevii din acei ani.(…) Ai pur şi simplu senzaţia, urmărind tabloul sumbru oferit de autor, că viaţa elevilor înfăţişaţi aici se desfăşoară în afara realităţilor pe care le trăia întreaga ţară.(…) Cititorului îi este înfăţişat un cortegiu de întâmplări obscene, o aglomerare de tipuri cu reacţii lipsite de demnitate, ilogice. ”Nu scăpa de reproşuri nici revista „Luceafărul”, „care a publicat cu o regretabilă uşurinţă o asemenea lucrare (sic!) denigratoare” şi „şi-a înşelat cititorii în aşteptările lor, renunţând la ţinuta care trebuie să caracterizeze o revistă de literatură şi cu atât mai mult, una dedicată în primul rând tineretului”. Leul albastru„ însumează aspecte care deformează o realitate unanim preţuită şi cititorii nu pot îngădui autorului o asemenea atitutidine”. „Astfel, chiar dacă hârtia rabdă orice, opinia publică nu tolerează mistificările şi trivialităţile.” Articolul era semnat Mihai Costea şi, după cum am aflat ulterior, a fost un pseudonim folosit adesea de redacţie.

Atacurile presei au culminat miercuri, 24 noiembrie 1965, în „Scânteia”, cu un articol lung, semnat, în mod surprinzător pentru mulţi, de Al.Piru, profesor universitar, fost asistent al marelui G. Călinescu, care-l urmase forţat pe acesta când a fost scos de la catedră de proletcultiştii de altă profesie, metamorfozaţi peste noapte în critici literari şi specialişti şi profesori de Literatură Română. Ne predase Literatura Română veche în primul an de facultate. Am rămas şocat când amintitul amic mi-a arătat că prof. Piru semnase acel articol pe cinci dintre cele şase coloane ale unei pagini din „Scânteia”, aproape jumătate din pagina a doua a ziarului! Anunţat încă de pe pagina 1 cu titlul „Pentru calitate în literatură”, articolul era un text programatic în adevăratul sens al cuvântului, în care se îmbinau elementele unui editorial politico-cultural „scânteist” cu note de lectură acide, elemente vagi de critică literară şi teoretizări literare generaliste. Erau analizate: o schiţă semnată de Dumitru Ţepeneag, în revista „Orizont”, o proză scurtă a Sânzianei Pop, din „Gazeta literară”, pentru a ajunge să susţină că „o opinie deosebit de nefavorabilă în rândurile cititorilor a stârnit nuvela Leul albastru a lui Dumitru Radu Popescu”. Al.Piru era revoltat întrucât corpul profesoral al unei şcoli „e prezentat într-o lumină respingătoare, cu scene de desfrâu colectiv relatate pe larg”. „Ceea ce şochează în mod deosebit pe cititorul nuvelei lui D.R.Popescu este faptul că (…) autorul foloseşte un limbaj vulgar, care culminează cu trivialităţi şi înjurături”. „Pentru cine sunt scrise pagini ca acelea din nuvela lui D.R.Popescu, cui se adresează ele? ”Prin ceea ce scrisese, DRP era „departe de a reprezenta paşi înainte în dezvoltarea măiestriei scriitoriceşti”, conchidea Al.Piru.(Peste ani am făcut rost de acest nr. al „Scânteii”, dar n-am mai apucat să i-l dau lui DRP, aşa cum îl anunţasem).

Lucrurile nu s-au oprit aici. Din „indicaţia forurilor superioare” de la PCR, la Uniunea Scriitorilor s-a organizat o şedinţă de discutare a „cazului Leul albastru” şi a revistei care publicase proza. Şedinţa a durat două zile (!), în prima, participanţii susţinând că nu citiseră textul, cerând un răgaz. Cu acest prilej, Ion Lăncrănjan a rostit un discurs foarte dur, în care i-a apărat pe autorul povestirii incriminate şi revista care a publicat-o. Până la urmă, nu s-a decis nimic, revista şi conducerea ei n-au primit nicio sancţiune, şi nici autorul. Încă de pe atunci, circulau zvonuri potrivit cărora scandalul ar fi pornit de la un denunţ al scriitorului Titus Popovici. Ani la rândnu s-a putut pomeni Leul albastru. Ulterior, autorului i-au apărut multe volume remarcabile, dar niciunul în care să fie inclusă şi nuvela respectivă. Abia în 1981, adică după 16 ani (!), ea a fost publicată într-o carte cu acest titlu, apărută în colecţia BPT a Editurii Minerva. Asta în vreme ce unii claponimatamorfozaţi în critici literari vopsiţi susţineau că autorul este „omul regimului”! Nu mai vorbesc de sfertodocţii care scriu (deliberat ?) şi acum că el este Dumitru Popescu „Dumnezeu” şi-l acuză de tot felul de rele în cultura română! În ce-o priveşte, nuvela Leul albastru a avut un destin fabulos şi mi se pare mai actuală ca oricând, iar episodul „vânării” ei în studenţie l-am povestit pe larg în volumul „DR Popescu-Leul albastru”, publicat de Editura Academiei în 2015, când reputatul scriitor a împlinit 80 de ani.

Un alt moment memorabil dintre cele multe care m-au legat de DRP a avut loc la finele anului 2009, când, într-o zi, dânsul m-a chemat la Editura Academiei, unde era director, pretextând ceva plauzibil. La plecare, mi-a dăruit volumul „Epistolă către englezi”, apărut în editura craioveană „Scrisul Românesc” şi care  avea  cinci piese de teatru. Dedicaţia lui m-a nedumerit: „Dragă Dumitru Constantin, mi-ai oferit subiectul unei piese ! Plecăciune ! Aştept un alt subiect! Cu prietenie, DR Popescu, noiembrie 2009, Bucureşti!” Ajuns acasă am răsfoit cartea, iar la pag. 173 am dat de piesa „Moartea actorului Pompiliu Iordache”, dar, când, sub titlul ei, am citit scris cu litere cursive„piesa se dedică lui Dumitru Constantin”, am început să tremur cu adevărat, nu ştiam ce să fac, cui să comunic vestea, etc. Cum am ajuns la aşa ceva? Pe 17 septembrie 2008, când a fost inhumat marele actor Ştefan Iordache, decedat în urma unei boli incurabile, groparii de la cimitirul din comuna Gruiu erau „afumaţi” bine, aşa încât, când au văzut nenumăraţii cameramani care filmau sau fotoreporterii ale căror flashuri nu mai conteneau, au reacţionat într-un fel inedit, ei crezând că, de fapt, se filmează o scenă dintr-un film, aşa că au discutat între ei să nu folosească mult mortar ca să nu se întărească prea tare accesul spre groapă şi coşciug, astfel încât actorul înhumat să nu aibă cumva probleme din cauza lor. Cum, pe atunci, eram şeful Vizei la Redacţia Ştiri Centrale a Agerpres şi am editat acea ştire, am reuşit să vorbesc cu cineva din familia lui Ştefan Iordache, care mi-a relatat insolita discuţiea groparilor.N-am prins-o în ştire, dar, seara, i-am relatat-o lui DRP, care, auzind-o, m-a rugat să n-o mai povestesc altcuiva, ceea ce am şi făcut.Peste un timp, DRP mi-a dăruit cartea cu piese, provocându-mi acel adevărat şoc, dar şi bucuria de a redescoperi marele său caracter, despre care aş zice că a fost unic.

Deja îi spuneam Nene, tratându-l olteneşte ca pe fratele cel mare care are grijă deosebită de cel mic. N-a fost deranjat de formulă, şi ani de zile am folosit acest apelativ, care, pentru mine, se va identifica mereu cu DRP. M-a onorat şi copleşit invitându-mă la masă cu soţia într-o primă zi a unui An Nou, îi telefonam frecvent, mai ales seara, îndeosebi în 2015, când a suferit o intervenţie chirurgicală grea, fiind internat mai mult timp, atunci chiar cerându-mi imperativ să-l sun zilnic. Era de înţeles, în acea rezervă îl măcinau singurătatea şi alte gânduri, aşa că trebuia să umplu conversaţiile noastre, drept pentru care m-am apucat să-i povestesc diverse întâmplări din lumea satului meu oltenesc, mă asculta atent, îmi punea întrebări, iar în final îmi poruncea: „Bătrâne, apucă-te de scris proză!” Aşa am făcut, s-a conturat un volum de proză scurtă, dânsul le-a citit, a făcut observaţii, am ţinut seama de ele, în final le-a „omologat”, apoi mi-a scris şi prefaţa, iar cartea „Cocoşul, ştreangul şi cerul”, cuprinzând 9 povestiri, a apărut acum trei ani, eu arătând într-o precizare cum m-am ales cu un naş literar, recte DRP, un naş cu care mă mândresc. Ulterior, am urmat aceeaşi cale, dar până la un punct, adicăpână atunci când internările sale s-au înmulţit şi lungit. Am primit, totuşi, prefaţa sa la noul volum de proză scurtă „Vânătorii stafiei sonore”, apărut acum câteva luni şi în a cărui precizare reiau omagiul şi mulţumirile aduse naşului meu literar. Am sperat mereu că-i voi înmâna cartea şi voiam să văd cum va reacţiona când va vedea că, la rândul meu, i-am dedicat povestirea care dă titlul volumului şi la care ţinuse atâta încă de pe când i-o relatasem prin viu grai. Crezând într-un miracol, i-am telefonat mereu, o vreme a sunat, apoi a amuţit…

Acum privesc în gol, îmi vin în minte versurile cuiva găsite pe internet despre singurătatea celui căruia i-au plecat şi Tata, şi Mama, şi Nenea, adaug eu, i s-a dus trecutul său în care nici pe el nu se mai vede, curtea copilăriei este pustie, pe poartă nu mai vin colindătorii când se naşte Dumnezeu şi cu care, din Mirila mea, până în urmă cu ceva timp îl delectam telefonic pe DRP, iar acum intră şi tăcerea şi tristeţea deodată, nu mai arde focu-n sobă, nu mai sunt la geam gutui şi-au rămas desperecheate amintiri şi bucurii. Între ele tronează suveran cele cu Nenea DRP, un dresor uimitor de leu albastru, un magician unic al Literaturii Române.

Dumitru Constantin