Prin pâcla ultimelor decenii prin care am traversat cu o sisifică trudă şi suferinţă o Cortină – s-a spus de fier – am fost deseori asaltat de frecvente şi neliniştitoare întrebări despre democraţie şi libertate, despre adevăr şi minciună, despre pietate şi cruzime: cu formula dostoievskiană, un complex şi intrigant proces de conştiinţă subsumat crimei şi pedepsei.
Şi în atâtea momente de descumpănire, mă simt iscodit să răscolesc prin vânzoleala clasei noastre politice decretate constant drept o instanţă într-o continuă şi ireparabilă degradare.
Dincolo de judecăţi, profunde şi temeinice, însoţite de puneri la zid şi chiar de anateme, invocarea, ori de câte ori derapajele sunt prea răscolitoare, faptului că trăim, totuşi, într-o democraţie şi într-un stat de drept, altminteri un lucru evident şi verificabil în realitatea sa formală, nu schimbă cu nimic gradul de insatisfacţie şi de dezolare generalizate. Şi atunci? Ce-i de făcut? Ca şi libertatea – la care suntem, cu vorba lui Sartre, condamnaţi dar nu cumva şi „îndreptăţiţi” la crimă(!?), precum celebrul personaj dostoievskian -, democraţia îşi are limitele ei.
O imensă bibliotecă din istoria omenirii stă mărturie, dar câţi dintre noi şi, mai ales, dintre cei ce se consideră politicieni sunt dispuşi să-şi piardă preţiosul lor timp cu cititul?
Îşi imaginează cineva pe un Vasile Blaga, Videanu, pe senatoarea caracaleană Anghel şi pe ştiu eu cine (unor Mareani Vanghelie le ajung cărţile de joc!) – citind, la preţioase veioze din şi mai preţioasele lor palate, vreun dialog platonician ori măcar vreo pagină dacă nu din Kafka ori Musil, măcar din Sadoveanu ori Preda? Personal, aş fi dispus să pierd un pariu cu vreunul dintre parlamentarii doljeni la dovada contrară. Alte trebuşoare îi reţin, din care s-a risipit demult orice urmă din virtuţile emanate scălâmb în ieşirile lor publice, iar haimanalâcul nu le e deloc prisoselnic.
Revin, insidios cât se poate, la întrebările care nu-mai dau pace. Urmărindu-i – pe unii îndeaproape prin conjuncturi de destin – în rolurile lor de diriguitori cu delegaţie ai ţării, senzaţia cea mai directă şi mai dezgustătoare este cea a nesimţirii. Una pe care ei cred că le-a fost dată la pachet cu votul când de fapt e doar fructul otrăvit el Puterii reduse la nivelul unui drog. Şi, la o adică, la cel al unui viciu.
Se simte când se lăfăiesc, imperturbabili şi zgomotoşi, pe sticlele televiziunilor, împroşcându-şi cu noroi adversarii transformaţi în duşmani cărora, când legea e aruncată în pubelă, doar mânia lor terifiantă rămâne unica muniţie de exersat.
Nici vorbă de programe, viziuni, proiecte. Idei, de unde? Căci, odată investiţi şi pornit motorul asurzitor al găştilor – la modă în partide, pe toate palierele, de la centru spre margini şi înapoi! -, se trezesc ca emisari divini, apostoli ai unor cauze măsluite potrivit cu asaltul la care îi supun bârfele şi delaţiunile de lângă, de deasupra ori de sub ei.
Cum să-mi explic, ca să mă opresc la un singur exemplu pe care îl ştiu de la surse sigure, isteriile unui primar dedat la un limbaj de ţaţă lovită de arţag la nu ştiu ce târg săptămânal? Un vocabular de maidan pe care recurenţa masivă la „cretin” şi „tâmpit”, „nemernic” etc. asigură automat biletul de trimitere la o clinică de terapie.
N-am inclus anume cuvântul „nesimţit”, fiindcă nu mă încumet să-i văduvesc pe cei vizaţi aici, pe care Puterea îi orbeşte şi-i îmbată în aşa hal încât lor nesimţirea le-a devenit Natură: fel de a fi, de a se manifesta şi, gravisim, de a-şi exercita mandatul încredinţat în baza unei identităţi – cea afişată în campanii – cu totul false.
Şi dacă e adevărat, cum sugera şi venerabil Neagu Djuvara într-un foarte recent interviu, că e vorba de o beţie a Puterii, mă întreb dacă nu cumva tot ce urmează după ce-au câştigat-o, nu e altceva decât o lungă şi greţoasă mahmureală. Pe care, cred ei, înscăunaţii în jilţuri simandicoase, n-o pot vindeca altfel decât printr-o nouă… beţie. Adică, un nou asalt şi un nou acces la drog, la Puterea în toată splendoarea ei viciată.
