A făcut valuri în spaţiul mediatic intrarea în vigoare, prin publicarea ei în Monitorul Oficial, în 27 iulie a.c., Legea 217 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului promovării persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Nu evaluez aici aspectele de neconstituţionalitate (frapante) larg dezbătute şi la care subscriu necondiţionat Şi nici nu discut aportul acestui nefericit act legislativ în potenţarea divizării, constante în toţi aceşti ani post-decembrişti, a societăţii româneşti între binomul nenorocit pro şi contra: între pro-europeni, pro-capitalişti, pro-americani, id est, anticomunişti, şi contra-europeni, pro (neo) comunişti, anti-americani şi, pe cale de consecinţă, pro-ruşi. Despre falsitatea unor astfel de poziţionări s-a tot scris, aşa că nici măcar ghilimelele nu-şi mai au rostul.
Un aspect mult mai grav al acestei legi mă intrigă şi asupra căruia n-am reţinut să se fi atras atenţia cuvenită. E vorba de o raportare a prevederilor acestei legi româneşti la cele, similare, eventuale, în legislaţiile europene. O raportare cu atât mai legitimă, în firescul ei, cu cât invocarea Europei, mai ales în domeniul legislativ, e cel mai frecvent şi mai obsedant exerciţiu de discurs politic în România de azi.
Recunoscându-mi lipsa de expertiză în legislaţie, îmi asum riscul relativismului propriilor observaţii. Şi las locul unor amendamente ale celor mai cunoscători. Mai mult, las deoparte referinţele punctuale de ordin legislativ, preferând evocarea realităţilor a căror cazuistică dezvăluie fie inexistenţa unor acte normative similare celui românesc, fie totala inaplicabilitate a lor. Fapt care, în sine, devine intrigant. În plus, aşa cum uşor se poate ipotiza, la fel de intrigant devine faptul că, dacă în Europa Unită astfel de norme juridice nu sunt funcţionale (nu există ori există doar la nivel declarativ!), suspiciunea că Legea 217/ 2105 a fost impusă de instanţe în numele unor interese menite a lovi în puţina suveranitate care ne-a mai rămas nouă, românilor, capătă suportul unui adevăr de o gravitate enormă.
Confruntarea pe care o anunţam e cât se poate de simplă, aproape banală. Bănuind, de exemplu, că în Germania de azi încă mai este în vigoare legislaţia anti-nazistă şi anti-hitleristă impusă după Război şi după Nürnberg, e de notorietate faptul că încă există şi sunt active grupuri, unele cu statut politico-ideologic, de extracţie nazistă. La fel, în Olanda, în Danemarca, în Finlanda şi, dacă nu mă înşel, şi în Ţările Baltice.
În Italia, activează, pe tot parcursul postbelic, mişcări şi formaţiuni politice („Movimento Sociale” al lui Giancarlo Fini, ajuns chiar şef al Camerei Deputaţilor în penultima legislatură de la Roma e deja arhicunoscut, ca şi prezenţa, încă, a nepoatei lui Mussolini în Parlament). N-a existat, în toate aceste decenii, nicio interdicţie prin lege a unor astfel de partide, grupări, lideri, persoane etc. şi, desigur, nici vreo condamnare.
În altă ordine, nici iniţiative editoriale, că nu mai vorbim de cele istoriografice, cu intenţia de a reevalua, uneori în forme idolatre, doctrine ori lideri nazi-fascişti, n-au fost supuse unor sancţiuni: nici administrative, nici, cu atât mai mult, penale.
Cât îi priveşte, ca ţinte pe Ceauşescu şi, printr-o amendabilă subsidiaritate, comunismul, să amintesc, în acelaşi context de mai sus, că în toate statele occidentale sunt încă active formaţiuni funcţionând perfect legal declarate comuniste şi, tocmai în virtutea aceleiaşi baze legale, ele au şi membri în Parlamentul european.
Inutil să mai invoc şi eu aberaţia anti-legionară cu eventuale consecinţe asupra revenirii la cenzurarea unor valori universale ale culturii şi spiritualităţii româneşti şi universale. Şi prin care – e cât se poate de posibil – să ne întoarcem cu decenii în urmă, în cutele unei nefericite Istorii. Că o astfel de ipoteză verosimilă, oricâte nuanţe se grăbesc să introducă în discursul lor apologetic nişte caraghioşi funcţionari prezidenţiali parlamentari, e din faşă iresponsabilă, anti-naţională, lipsită tocmai de raţionalitatea unui demers pretins „umanist” nici nu mai trebuie demonstrat.
Şi ea legitimează tocmai suspiciunea că, dacă Ordonanţa din 2002, pe care actuala Lege o completează, radicalizând-o de o manieră fără egal în spaţiul european comun, a fost o sinecură dictată conjunctural, actualul act legislativ e fructul unui diktat impus de o instanţă trans-atlantică, sub monitorizarea alteia, supra-internaţionale. Una, aceasta din urmă, ale cărei acte războinice capătă, chiar în aceşti ani, luni şi săptămâni, formele unor acte teroriste.
