O lecţie de istorie încurcată

0
191

Iniţiatorul de facto al „legii” promulgate la 22 iulie a.c., după cum se menţionează în proiectul acesteia, înaintat de senatorii Crin Antonescu, George Scutaru şi Andrei Gerea şi corectat de deputatul Ciprian Nica este Institutul „Eli Wiesel”, condus de Alexandru Florian, fiul unui ideolog comunist, Radu Florian, despre care însuşi Vladimir Tismăneanu spunea (Europa liberă – februarie 1983) că „nimeni nu-i poate pretinde imposibilul, anume eliberarea de toate dogmele şi clişeele a căror respectare face posibilă publicarea unor cărţi social-politice în România contemporană, chiar menţinerea unei poziţii de vedetă în concertul ideologic local” (Noaptea totalitară – Ed. Athena 1995 pag. 152). Legea aduce modificări de fond ordonanţei privind interzicerea şi sancţionarea celor care promovează cultul persoanelor vinovate de genocid, dar şi „de idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, cât şi „cultul lui Nicolae Ceauşescu”, cum s-a exprimat consilierul prezidenţial Andrei Moraru, fost preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER). Discuţiile sunt relative aprinse pe anumite site-uri pe această temă, mai mult nervoase decât argumentate. Să admitem „a priori” buna intenţie a iniţiatorilor, nici unul bănuit însă de adâncimea intelectuală necesară unui asemenea demers. Senatorul liberal Crin Antonescu „avea” – verb obligatoriu la timpul trecut – calităţi de orator de netăgăduit, dar nu l-a suspectat nimeni de o relaţie intimă cu studiul profund. Dimpotrivă. Sigur nu se moare din asta. Povestea este ce a rezultat: un ghiveci. Când acad. Neagu Djuvara se întreba într-un eseu dacă există istorie adevărată, realizăm acum că nu epuiza toate îndoielile. De altfel, premiza legii „Eli Wiesel” este greşită, fiindcă vrem nu vrem, istoria este un tărâm al interferenţelor şi nu-i posibil să operăm cu disjuncţii absurde, după care epocile s-ar delimita strict prin aspiraţii spre progres ori prin bezmetică rătăcire, ideile ar fi exclusiv înălţătoare, benefice sau malefice, iar oameni distribuiţi în roluri pe care trebuie să le joace cu spatele la public monologând etern cu inocenţa îngerilor ori cu rânjet diabolic. Hegel afirma că tot ce este real este şi raţional, în sensul că orice fenomen are o întemeiere, o explicaţie, o noimă. Problema legionarismului, definit, anacronic spunem noi drept „o organizaţie fascistă din România”, menţionează filozoful Grigorie Traian Pop, deloc pro domo, în cartea sa de referinţă „Mişcarea legionară” (Ed. KULLUSYS 2007), constă în bună măsură în agresivitatea cu care se autodefineşte, dar şi în rezonanţa negativă pe care o are aproape orice încercare de a analiza altfel decât ne-am obişnuit: un rău destinat să poarte povara tuturor relelor – ca pe o aberaţie, o rătăcire inexplicabilă. Comuniş- tii nu i-au iertat pe legionari, pentru că erau consideraţi duşmanii lor naturali, iar partidele cu ascendenţă interbelică au rămas încredinţate că ar comite un adevărat act de trădare dacă ar ignora faptul că unii dintre fruntaşii lor, chiar dacă ne referim doar la I. G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu şi Nicolae Iorga, au fost asasinaţi de legionari. O altă observaţie: legionarismul nu a fost, la urma urmei, decât un corp mai mult sau mai puţin coerent de idei, o mişcare, o mistică politică, după unele aprecieri. Şi dacă finalitatea fascismului a fost identificarea partidului fascist cu statul, trebuie să recunoaşte că Legiunea nu a ajuns să întemeieze un astfel de stat. A fost chemată la guvernare, în septembrie 1940, când se proclamase „Statul naţional legionar”, nu pentru a i se oferi posibilitatea să organizeze o astfel de structură statală, ci pentru a fi mai uşor anihilată. Aşteptarea nici nu a fost lungă. Interesul pentru Legiunea „Arhanghelul Mihail”, dacă a fost resuscitat, asta s-a datorat incontestabilei apartenenţe gardiste a unor mari filosofi şi scriitori precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Ion Barbu, C-tin. Noica, Petre Ţuţea, sau simpatizanţi precum Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu (acesta până la excesele legionare din 1940 – 1941) Nichifor Crainic, Traian Brăileanu, N. C. Paulescu, Dan Bota, Sextil Puşcariu, Costin Murgescu (unul dintre cei mai reputaţi economişti români, profesor universitar şi membru correspondent al Academiei) şi alţii. „Cauţionarea” nu trebuie luată în sensul său absolut. Cinci dintre aceştia (Eliade, Paulescu, Blaga, Arghezi şi Rebreanu) au fost după exegeze şi studii potenţiali sau reali candidaţi la Premiul Nobel pentru ştiinţă, literatură, lui Nicolae Paulescu, de pildă, fiindu-I furat, iar lui Mircea Eliade „interzis”, tocmai datorită legionarismului său din tinereţe. O supoziţie deloc hazardată: să recunoaştem că dacă toţi anti-comuniştii (partide, guverne, conducători, popor) ar fi avut decizia legionarilor – funciarmente anti-comunişti – probabil că Churchill n-ar insistat atât de tare la Yalta să ne predea, cum a făcuto lui Stalin. Afirmaţia că istoria se repetă este o suavă nerozie. Sau o explicaţie comodă. Uneori ne grăbim să stabilim repere şi graniţe artificiale, când nu suntem de-a dreptul seduşi de periodizări arbitrare, confundând coada cometei cu miezul ei fierbinte.