Că la alţii e altfel decât la noi, asta este o… eternă poveste. Pot exista şi motive îndreptăţite, care ţin de o anume cultură politică, poate e vorba şi de o altă mentalitate, de ce nu raţiuni de stat, cine mai ştie şi discuţia e lungă, lăbărţată şi fără un valid punct de sosire. În Olanda, care tocmai ne-a întristat şi la fotbal, după ce făcuse acelaşi lucru, prin Mark Rutte, şi în chestiunea admiterii în Schengen, deziderat încă neatins integral, fostul şef al serviciilor secrete, Dick Schoof, a depus marţi jurământul ca prim-ministru al Ţărilor de Jos, în fruntea unui guvern de coaliţie, făgăduind implementarea celei mai stricte politici de imigraţie. La mai bine de 7 luni, de la o victorie electorală, cu reverberaţie în Europa, a liderului de extremă dreapta Geert Wilders, Dick Schoof îi va succeda lui Mark Rutte, acesta din urmă fiind, aproape numit, secretar general NATO. Noul premier şi-a prezentat miniştrii Regelui Olandei, Willem Alexander, la Palatul regal din Haga, pentru a jura credinţă suveranului şi Constituţiei, în timp ce manifestanţii, ţinuţi la distanţă de poliţie, protestau împotriva miniştrilor „rasişti” prezenţi în guvern, din partea Partidului pentru Libertate (PVV) al lui Geert Wilders. În vârstă de 67 de ani, fără apartenenţă la un partid, s-a spus, după ce a făcut parte din Partidul Laburist, Dick Schoof va conduce un guvern heteroclit, compus din reprezentanţii a patru partide care alcătuiesc o coaliţie fragilă, un guvern convenit după 224 de zile de negocieri. După predarea a ceea ce trebuia predat succesorului său, Mark Rutte s-a urcat pe bicicletă, şi după 5010 zile a părăsit sediul Guvernului. Pe 30 iunie, într-un mesaj de adio, liderul liberal a pledat pentru respect şi excelenta tradiţie olandeză de consultare răbdătoare şi compromisuri inteligente. Noul guvern convenit este format parţial din tehnocraţi, după ce Geert Wilders, repetăm câştigătorul alegerilor, a renunţat să fie prim-ministru, fiindcă nu reuşea să coaguleze o majoritate aptă să treacă prin Parlament. Acordul de coaliţie are 26 de pagini şi este intitulat „Speranţă, curaj şi mândrie”, prevăzând între altele examinarea ideii de a muta ambasada Olandei din Israel, de la Tel Aviv, la Ierusalim. Cum intenţiona, dacă vă mai amintiţi… Viorica Dăncilă, atât de mult hulită. Noul premier are sprijinul liderului opoziţiei de stânga, Frans Timmermans, şi nimic nu e surprinzător, în această privinţă. Se spune că ar fi jucat un rol cheie în diferite situaţii de criză, precum ancheta privind doborârea avionului aparţinând Malaysian Airline, în 2014, deasupra Ucrainei. Pe atunci era şeful agenţiei de combatere a terorismului în Olanda. Cele 298 persoane aflate la bordul avionului menţionat, din care 196 erau olandezi, şi-au pierdut viaţa, avionul fiind lovit de o rachetă BUK de fabricaţie rusă, trasă de pe teritoriul „deţinut” de luptătorii pro-ruşi. Instalarea noului guvern are loc pe fundalul ascensiunii partidelor de extremă dreaptă în multe ţări europene. Dar ceea ce poate reţine atenţia este un alt detaliu: transferul de putere a pus capăt unui record de longevitate (14 ani) deţinut de Mark Rutte, botezat „Mark-teflon” pentru abilitatea de a rezista scandalurilor. Numirea unui fost şef al serviciilor de informaţii ca prim-ministru, în Olanda, mai simbolizează ceva: continuarea unei politici subtile, de mare rafinament, eficientă, pe care Mark Rutte a ştiut să o ducă, în interesul ţării sale şi al unora dintre „aliaţi”. În toate „jocurile mari” a avut punctul său de vedere, care a contat. Dacă ne-a plăcut sau nu, asta nu mai are importanţă.
