Pe Mihail Trifan îl ştiu de aproape cinci decenii: un răstimp egal cu prodigioasa sa activitate creativă în slujba unei vocaţii pe care şi-a arondat-o cu o cumpătare în care şi-a disimulat o undă de temeritate, ambele înscrise în fibra sa bio-vocaţională sub care şi-a disimulat, cu tactul unei pedagogii atipice, o consistentă indiferenţă faţă de succes.
Aceasta este şi semnificaţia acelui şi conjuncţional din titlul acestui racursiu pe care mi l-a prilejuit, neaşteptat de seducător şi de captivant, vernisajul Expoziţiei cu caracter aniversar şi omagial pe care, inspirată, direcţiunea Muzeului de Artă din Craiova i-o consacră pe istoricele sale simeze.
Îl ştiu, subliniam, spre a evita verbul, mai complex şi mai pretenţios, a cunoaşte. Şi fiindcă în răs-timpul dintre ele se ascunde, mai întâi, un regret, al meu, şi, mai apoi, dar infinit mai important, destinul însuşi al raporturilor sale cu Cetatea în care a trăit şi căreia i-a dăruit opera harului său nepereche.
În definitiv, ce înseamnă cu adevărat a cunoaşte un artist: nu numai în straiele sale, deseori firave, de concitadin grăbit prin larma oraşului, ci şi în cele macerate de vopsele striate de sudoarea travaliului din atelier? Trista fatalitate a cinstirii înălţate la dimensiunea istorică a patrimoniului artistic lăsat Cetăţii abia în postumitate e de-acum un biet truism. Şi totuşi… Iată că există, din fericire, şi excepţia: sosită la timp spre a compromite capriciul „regulii”, retrospectiva propusă şi gestionată de Muzeul de Artă din Bănie.
Întâia impresie e în ea însăşi copleşitoare: o participare masivă, pe măsura excepţionalităţii evenimentului; şi, aş adăuga, a artistului însuşi, în chiar – ori dincolo – de acea insolită singularitate a sa pe care abia o evocasem Un public neobişnuit de amplu şi de divers, ipostaziat, parcă, într-un fel de recul la vacarmul străzii şi, deopotrivă, al lumii în care trăim şi care, în curs de „robotizare”, abia dacă ne mai îngăduie privilegiul refugiului în spaţiile artei şi ale culturii mai desemnate ca nicicând să devină veritabile adăposturi ale spiritualităţii din noi.
Pe Mihail Trifan, un septuagenar dând cu tifla sa ludică oricărei încercări „agresive” a vârstei, spuneam că de cunoscut – se înţelege că parţial, dată fiind, în materie de artă, incongruenţa intrinsecă vecinătăţii – l-am cunoscut mai de curând: cu lucrări propuse ad hoc, insuficiente pentru un contur cu pretenţii de integralitate, ca să nu mai vorbesc de propensiunea sa spre o exhibare cu accent carnavalesc, şi aceasta în linia aceleiaşi singularităţi responsabile de un destin situat sub incidenţa insolitului.
De la obiecte cu un copios gust al meşteşugului (cine îşi mai aminteşte că în Florenţa lui Dante toţi artiştii, pictori, sculptori ori poeţi, erau distribuiţi în bresle… meşteşugăreşti?), însă în care gratuitatea artistică subjugă de la primul contact, la lucrările de varii dimensiuni şi forme, toate şi totul propun un parcurs simptomatic şi ideatic. Unul în care cromatica şi desenul, îngemănate fie sub spectrul figuralităţii corporale, anatomizate până la nuditatea organică, fie al unei viziuni „pastelate” din care, „moartă”, natura îşi etalează zvâcnetul ei vitalist. Şi uman, prea uman.
Nu ştiu dacă, pe simeze, se regăsesc fix 80 de opere ale artistului. Cine, în itinerariul unei vizite cu un obligatoriu caracter iniţiatic, ar vrea să le socoate? Mai ales că, sălile muzeale, odată părăsite, te recheamă imperativ la o confruntare mai intimă şi mai edificatoare în lectura – şi re-lectura – lumii acestui ingenios creator cu o neostoită şi seducătoare vocaţie a butaforiei în pliurile căreia Fiinţa îşi caută un sălaş în care, odată exilaţi vechi zei ai artei clasicizate, devine îmbietoare răcoarea unei căutări a sinelui fiecăruia dintre noi.
LA MULŢI ANI, maestre Trifan! Omagiul unei Cetăţi care îţi rămâne încă datoare.
