Crin Antonescu îşi savurează singur aventura politică. Se autoelogiază, se autovictimizează şi autoproclamă „de departe, candidatul cel mai redutabil al dreptei”, chiar dacă a renunţat la candidatura pentru prezidenţiale. Problema lui Crin Antonescu, din păcate, nu mai este ce crede domnia sa despre sine, când se priveşte în oglindă, ci ceea ce cred alţii, mai exact electoratul, care părea până nu de mult tentat, poate, să-l voteze, ademenit de atâtea şi atâtea discursuri şi declaraţii rostite cu emfază. Fapta bună pe care consideră că a săvârşit-o rupând USL, continuând cu ieşirea din confruntarea pentru prezidenţiale şi aducerea ca substitut a lui Klaus Iohannis, rămâne un ingredient politic şi nimic altceva. Mai ales că în orice discuţie, dacă îşi mai are vreun rost, altceva ar trebui clarificat, începând cu consecvenţa în declaraţii, în atitudini, în demersuri, fiindcă există şi o limită a onoarei, chiar şi în politică. A promis că dacă PNL nu realizează 20% în alegerile europarlamentare demisionează şi asta a făcut. Atât şi nimic mai mult. Fanfaronada demisiei sale anunţate n-a avut nici un rost pentru PNL. Cât priveşte renunţarea la eventuala sa candidatură la alegerile prezidenţiale, sondajele de opinie, chiar comandate de propriul partid, nu îndemnau decât la retragere, întrucât cota sa de popularitate era în prăbuşire neîncetată. Cu alte cuvinte, ce avusese de spus deja spusese şi potenţialul său de creştere devenise nul. Nu pentru că trădase „cele mai nobile idealuri ale USL”, cum observ că scrie, maliţios, un jurnalist de valoarea lui CTP, dar îşi dovedise limitele. Ca preşedinte al comisiei de revizuire a Constituţiei dăduse un chix jenant, cu consecinţe. Ca „trecător” pe la Palatul Cotroceni, în timpul suspendării lui Traian Băsescu, făcuse o figură ştearsă, de amator lipsit de înzestrarea optimă. Deloc abil, deloc inteligent, încrezător doar în prostia generală, înţelesese până nu de mult că succesul se obţine doar prin verbiaj şfichiuitor, de politician gata de harţă şi fente politice, pragmatice, fără prejudecata coerenţei. La toate acestea, nestăpânind corespunzător nici o limbă străină, a părut un Rică Venturiano care se juca de-a Vlad Ţepeş, cum îl descria Andrei Pleşu. Până la urmă, Crin Antonescu nu poate raporta nici o ispravă semnificativă de-a lungul carierei sale politice. Acum a atins punctul terminus. O prăbuşire aidoma funicularului din „Zorba grecul”. I-a surâs o şansă, dar i-a lipsit vocaţia. Altceva merită spus: responsabilitatea unui lider politic se exprimă tocmai prin magnitudinea uitării de sine, prin capacitatea de a întruchipa principii şi nu afecte pasagere. Asta neînsemnând că alţii sunt mai breji. Iritarea precipitată, ţâfna mărunt resentimentară, contrafăcută, asezonată cu un snop de prostioare, la Realitatea TV, luni seară, au reîntregit un tablou. Ni s-a explicat că retragerea sa îngăduia ca dreapta sau opoziţia anti-Ponta să facă mai repede un aliniament comun. Lucruri aiuritoare. Observând ceea ce se petrece în administraţia publică locală şi judeţeană din multe zone ale ţării, totala bulversare, Crin Antonescu se poate bate pe burtica proeminentă. A învins. Adică i-a învins pe cei care au votat USL. Şi încă ceva: tot felul de analişti ai neamului evocă „alianţa contra naturii”, cea care i-a legat pe liberali de social-democraţi. Trecem peste faptul că liberalii erau afiliaţi la ALDE în PE, dar în Uniunea Europeană, spaţiul geografic, politic, cultural şi economic la care ne raportăm, avem o mulţime de exemple demne de urmat: Germania, Italia, Danemarca, Cehia şi nu epuizăm lista. Nimeni în Germania, unde „marea coaliţie” include CDU/CSU-SPD, nu vorbeşte de o construcţie împotriva naturii. Altele sunt acolo temele de dezbatere publică. Şi rămânem convinşi că normalitatea este acolo şi nicidecum la noi, unde camarazii de drum lung abia aşteaptă să traverse noaptea o pădure.
