Strigătele de luptă ale premierului Emil Boc, liderul PD-L, îndreptate împotriva „Uniunii Socialiste”, cum găseşte de cuviinţă să traducă acronimul USL, sunt de-a dreptul ridicole, când mult mai îndreptăţit ar fi neaoşul „fugiţi, bă!”, adresat alor săi. Premierul Emil Boc o să rămână de poveste în istoria ţării prin multele sale isprăvi, inclusiv aceea că n-a fost invitat oficial, pe durata mandatelor, pluralul nu e întâmplător, de nici un omolog din spaţiul Uniunii Europene. Ceea ce poate constitui o premieră absolută. Că Emil Boc, fost banal activist de partid comunist în studenţie, are alergie „la stânga”, stimulat de-un cor de bocitoare, nu e deloc o problemă. Adevărata problemă a stângii e chiar în propria ogradă. Şi multora, înrolaţi la social-democraţi, le e ruşine că sunt de stânga, spunând-o cu timiditate. Pentru unii „o staţie” de aşteptare, până la ivirea unor oportunităţi mai avantajoase. Când convingerile şi adeziunile politice ale unei poziţionări sunt inexistente, tumbele ideologice sunt uşor de săvârşit. Excesul de caracter a ajuns o probă de prostie. De-a lungul timpului, social-democraţii au practicat cu voluptate „sezonul porţilor deschise”, cooptând în rândul lor tot ceea ce s-a nimerit, fără nici o calibrare etică, măcar formală. Şi pentru asta suferă. Zilele trecute, senatorul Ion Toma, supărat pe PSD după bascularea din funcţia de preşedinte al Organizaţiei Judeţene Olt şi de şef al grupului senatorial, după o scurtă convalescenţă, şi-a anunţat transferul la UNPR, în căutarea onorabilităţii pierdute, unde şi-a găsit destui foşti companioni, inclusiv pe deputatul Eugen Nicolicea, fost lider al social-democraţilor de la Mehedinţi. La Dolj, un rătăcit de duzină, ajuns deputat, Băloşin Florentin Gust, şi-a depus şi el cerea de transfer la conservatori, unde năzuieşte că drumul parvenirii politice nu va avea obstacole. Nu mai continuăm şirul exemplelor jenante şi descumpănitoare fiindcă la UNPR, de pildă, găsim, lângă senatorul Gabriel Oprea, probă de caracter, inclusiv pe fostul şef al Comisiei de etică a PSD, Cristian Diaconescu, în două rânduri propus ministru. Dar la aşa etică, aşa şef. Speriaţi „ca de bombe” de adversarii politici, cu evocarea filiaţiei cu fostul Partid Comunist, social-democraţii au găsit rareori reacţia adecvată, deşi paradigma ideologică prin care se legitimează nu presupunea aşa ceva: solidaritate, incluziune socială, justiţie socială, lupta împotriva sărăciei. Frecvent, de la o vreme, social-democraţii, prin liderul lor, Victor Ponta, se arată vexaţi de dezertările din rândul lor, care au schimbat nu doar arhitectura Parlamentului, ci şi opţiunea populară. Dacă gestul lui Victor Ponta poate fi considerat firesc, staff-ul PSD trebuie să-şi asume public superficialitatea şi astenia probate în acceptarea candidaturilor fugarilor. Pentru a nu se mai repeta. Stânga românească a primit zilele acestea un imbold de la stânga italiană, care s-a impus nu doar la Milano, după aproape două decenii, dar şi la Torino, Venezia, Genova, Bologna, Trieste, Cagliari, Napoli, în faţa conservatorilor premierului Silvio Berlusconi, proprietarul unui imperiu mediatic care şi-a dovedit limitele. Conştientă de menirea ei, stânga, acum în alianţă cu liberalii, poate clama îndreptăţit că reprezintă alternativa la actuala putere. Dar depinde şi de ceea ce a reţinut din întâmplările trăite.
