Europene 2019: Şi Manfred Weber şi Frans Timmermans nu conving!

 Întâlnirea recentă dintre Viktor Orban, liderul Fidesz, momentan suspendat sine die din PPE, şi Matteo Salvini, vicepreşedintele Consiliului italian, liderul Liga (extrema dreaptă), nu avea cum să fie trecută sub tăcere, din moment ce presa ungară i-a făcut maximă publicitate. Şi nu încape vreo îndoială că, în subsidiar, s-a dorit o presiune asupra Partidului Popular European a cărui ofertă la preşedinţia Comisiei Europene, Manfred Weber, are – deocamdată – dificultăţi vizibile în a se impune, la dezbaterile la care participă, încât până şi compatrioata sa, Ska Keller, de la verzii europeni, l-a taxat fără menajamente, joi seara la Florenţa, arătându-se uimită de subţirimea discursului: „Dacă unicul vis pentru Europa este o armată europeană (…)”. La dezbaterea organizată la Florenţa au participat patru spitzenkandidaten: Manfred Weber, Frans Timmermans, Guy Veerhofstadt şi Ska Keller. Fiecare fidel… liniei sale. Adică, un program propriu, cu nu multe linii de sens. Nu au existat atacuri reciproce, contre sau replici acide. Cum nici Frans Timmermans, candidatul grupului Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor, nu a făcut mare impresie, dezbaterea a părut pe alocuri strict decorativă, necesară doar pentru a păstra iluzia democratică a demersului. O precizare: preşedintele Comisiei Europene, organul executiv al UE, este ales prin votul majoritar al Parlamentului European. Formaţiunea politică mai bine plasată în alegerile europarlamentare, propune candidatul său pentru a obţine validarea acestuia din partea Parlamentului. Altfel spus, familiile politice mai mici nu au vreo şansă, dar pot participa la jocurile orchestrate, în spatele uşilor închise. Cum Germania va avea 96 de mandate din cele 751 ale Parlamentului European, oferta cancelarului Angela Merkel va conta în orice negociere, care se anunţă încinsă. Încă nu se ştie, cu exactitate, în care familie europeană se vor plasa parlamentarii francezi, aparţinând LREM, partidul lui Emmanuel Macron. Care îl vor propune pe… Michel Barnier (68 ani), negociatorul şef pentru Brexit al celor 27. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că la 27 de ani, în 1978, era cel mai tânăr eurodeputat din Hemiciclu, stăpâneşte Politica Agricolă Comună (ministru 2007-2009), politica regională (ex-comisar pentru fonduri europene) şi în luna februarie, într-un lung turneu a vizitat Roma, Viena, Bucureşti, Varşovia, Stockholm, Dublin. Oricum, participarea la scrutinul din această lună va fi mai scăzută ca la un scrutin naţional, deşi nu e o certitudine. Interesant un aspect: cum Frans Timmermans nu a dorit să fie făcut singurul responsabil de bilanţul Comisiei Juncker, în care a fost numărul doi, s-a erijat într-un adversar al populiştilor, propunând o schimbare a modelului economic actual, o politică fiscală riguroasă pentru multinaţionale şi un venit minim garantat european. Surprinzător, Guy Veerhofstadt, din partea ALDE, crede într-o lume a imperiilor: China, India, SUA şi Federaţia Rusă. Cărora vrea să le contrapună „Imperiul European”. Liderul ALDE doreşte să îi oblige pe americani să respecte Convenţia de la Paris privind schimbările climatice. Se gândeşte chiar la o taxă pe emisiile de carbon. Dar şi la blocarea fondurilor europene pentru ţările care nu respectă valorile UE. S-a discutat despre politici clare privind migraţia şi gestionarea migranţilor, respingându-se ideea unei armate europene inutile, cu cheltuielile subsecvente. Proiectul unui „FBI european”, versiunea ameliorată a EuroPol, a fost de asemenea enunţat. În rest, cercuri distincte, voinţă unică cu viteze diferite, cooperare structurală permanentă, o Uniune tot mai integrată ş.a.m.d. Sintetizând, verzii pledează pentru probleme sociale şi de climă, liberalii pentru o piaţă unică, conservatorii pentru unitate indispensabilă a celor 27 sau 28, iar social-democraţii pentru un alt model economic. Bineînţeles, un numitor comun: respingerea populismului, în reală ofensivă.  Dezbaterea de la Florenţa, menită a mobiliza electoratul european, destul de confuză, nu a sugerat altceva decât că fiecare dintre candidaţii prezenţi ştia bine cum va fi desemnat viitorul preşedinte al Comisiei Europene. Când, prin înţelegeri reciproce, se va ajunge, finalmente, la un consens, niciunul dintre cei prezenţi nerămânând… nerăsplătit, dacă ştie să îşi joace „cartea”.